Toate formele prin care te doare
Ultimele luni au adus în muzica alternativă românească o resurecție a formelor de tristețe pe care artiștii din underground au reușit să o canalizeze într-un mod foarte util. Prin asta, muzica alternativă românească se poate vedea ca o cameră cu pereți din fum și oglinzi sparte, în care fiecare sunet poartă o amintire a ceva ce nu s-a întâmplat niciodată, dar pe care o simți până în măduva oaselor. Toate acestea într-un peisaj sonor desenat cu chitări melancolice, voci crude și bassuri stinse, tristețea nu e un capăt, ci un început. Artiștii pe care îi avem în vedere acum nu fug de durere — o iau de mână și o plimbă prin cartierele vechi ale sufletului, lăsând-o să cânte ce nu poate fi spus uneori în cuvinte complicate, într-un sms trimis spre dimineață.
Primul material proaspăt lansat care se încadrează în spectrul acesta este Ep-ul lui Paul Tihan, „Noduri”, un EP de patru piese foarte dense și convingătoare pe care le asculți o dată, și apoi simți cum te schimbă la fiecare reascultare.
În ultimul an, poate chiar doi ani, piesele lansate de Paul Tihan sunt niște dovezi adevărate de virtuozitate. Secția ritmică este impresionantă, partea de viori & coarde elevează sunetul într-un fel pe care rar îl mai vezi pe la artiștii de la noi, iar partitura de chitară electrică de la începutul piesei Am alunecat este o mare operă de artă în sine. În materie de versuri se vede maturizarea de la cântec la cântec, iar piesa Am alunecat are o gravitate muzicală care cere niște versuri de o densitate similară: „În tâmpla cea grea/ Prin gândul egal, pășesc vertical/ Caut valuri să adorm și munți să răstorn/ Echilibru în distanțe, echilibru în distanțe/ Echilibru/ Lasă-mi o urmă măcar/ C-am alunecat/ Nu am vindecat, am întunecat/ Viața în poli opuși îmi strigă sub uși.” (Am alunecat)
La Paul Tihan, această tristețe, departe de a fi o rană închisă, devine o poartă către o lume unde vulnerabilitatea este curajul suprem. Evadarea nu înseamnă uitare, ci o formă de luciditate poetică — o ieșire din convențional printr-o intrare adâncă în sine: „în patul meu e frig/ am cărbunele ars/ și penele azi nu e loc de nimic/ dar când văd fluturi/ aud cu respiri, aud cum îmi crești în oase,/ în linii subțiri/ în lumile tale/ zidește-mi un timp/ să caut, să aprind,/ să dau noduri la schimb/ în coaste mai naște-mi un zbor/ și-un picaj să mai pot să cobor.” (Linii subțiri)
Fiecare vers șoptit, fiecare armonie disonantă e o căutare a unui adevăr care nu se arată la lumină, ci doar în întunericul împărtășit dintre Paul Tihan și ascultător, într-o simbioză pe care nu o crezi posibilă la început: „Câte litere lipsesc din alfabetul zbor/ tu rămâi, eu cobor, tu alegi, eu măsor/ câte margini ne lipsesc din echilibrul vânt/ tu arunci/ eu pământ/ eu mă sting/ tu în avânt/ rătăcind în strânsoare/ aș vrea să înțeleg/ ce rămâne/ în nordul gândului/ în ritmul plânsului.” (Când taci)
