Seducătorii

Se întâmplă uneori la case mai mari, în vestul Europei, să fie un meci în care o echipă este condusă în minutul optzeci și nouă cu un scor imposibil de întors fie și cu toate prelungirile din lume, și să vezi fanii în tribune cântând și bucurându-se ca și cum meciul abia a început, de parcă ar mai fi timp de întors viața de la capăt și nimic să stea în calea unui success probabil. Și în condițiile astea, ca om de pe teren, chiar dacă nu mai ai cum să faci nimic, parcă nu doare așa tare, parcă tot simți că poți pleca acasă oarecum împăcat că ai făcut tot ce ai putut dar n-a fost să fie și în seara aia. E același sentiment care te încearcă și la final de „Titanic” să zicem, atunci când toate se năruie, dar formația cântă fără întrerupere până în ultima clipă. Am scos în evidență aspectele acestea pentru că în peisajul muzical românesc există o formație care îmi comunică mai mult decât oricare alta determinarea și bucuria de a cânta până în ultimul moment chiar și când vedem că urmează să se termine lumea într-un fel pe care l-am așteptat sau nu. Formația aceasta este „We Singing Colors”, un duo indie compus din Roxana Niculae și Andrei Hațegan, care de vreo doisprezece ani au produs în mod constant muzică, au lansat trei albume, o sumedenie de videoclipuri, și-au plimbat muzica prin cele mai nebănuite colțuri ale lumii în țări precum India, Marea Britanie, Japonia, Slovenia, Serbia, Ungaria, Spania, Bulgaria, Moldova, și demonstrează de fiecare dată cât de multă bucurie poate să producă muzica fie că ești pe o scenă în fața a sute de oameni, sau într-un taxi prin București.

Dacă este ceva ce poate defini exact muzica celor de la We Singing Colors este experimentul perpetuu. Încă de la primele piese lansate în 2011, proiectul compus atunci doar din Andrei Hațegan propunea o nouă abordare a chitarei acustice, cu versuri cât se poate de elitist-avangardiste, cu o grafică minimalistă și un aer britanic ce te făcea să te întrebi serios dacă sunt de-ai noștri sau nu. Și zic de experiment pentru că norocul a făcut ca undeva prin anii 2012-2013 să îi văd la un concert în Iași în formula de duo. Înainte să înceapă concertul, pe scenă erau întinse mai multe instrumente și jucării, iar de la prima piesă și până la finalul bisurilor am înțeles de ce erau toate acolo, și cât de minunat au reușit să le integreze în piese, ducând experimentul la rang de show în toată regula.

Primul album „Made of wool, made of heavy metal”, apărut în anul 2014, a fost o adevărată furtună, adunând laolaltă o parte din piesele pe care formația le-a scris până la acel moment, schițând o poveste care a funcționat perfect. Explozia de bucurie pe care o vezi pe scenă devine molipsitoare, iar în cel mai scurt timp intri fără să vrei în filmul lor și mergi cu povestea până la capăt.

„Lone Learner”, cel de-al doilea album, apare în 2018. Stilistic, păstrează linia pornită de primul album, cu 2 voci care se completează perfect, cu versuri în engleză, dar cu orchestrație mult mai nuanțată. Piese ca Out of the city, Hunger sau New sport demonstrează din nou puterea formației de a experimenta până în punctul în care muzica ajunge să te surprindă prin cât de neconvențional, în comparație cu trendurile locale, poate suna, și cât de mult găsești influențe de la artiști precum Lana Del Rey sau Beck în piese în care poate nu te așteptai să vezi mari profunzimi.

În anul 2023, chiar la început de primăvară, apare albumul al treilea – „Hopium”. Au trecut cinci ani de la albumul precedent, au fost vremuri când se cânta lejer peste tot, după a venit o perioadă când nu s-a mai cântat deloc, și mai apoi cu oareșce greutăți s-a cântat iar, dar în condiții care mai de care mai speciale. N-a fost ușor pentru nimeni, dar cu atât mai mult am fost nerăbdător să văd acest album pentru că au trecut cinci ani în care toți am trăit un adevărat carusel de emoții și stări contradictorii, și unde mai bine de văzut asta decât pe un album scris în tot acest timp. Albumul este ca de fiecare dată, peste așteptări. În primul rând, m-a bucurat enorm că au mai scris și în limba română, lucru pe care nu prea îl practică, și e păcat, pentru că le iese foarte bine. În piesa De noi ne oferă o mostră de versuri în limba română, și sincer, nu sunt rele deloc: „Trecutul de azi pe mâine să-mi ajungă/ Mi-a rămas lumea mică, a început să mă strângă”, sau „Dau calul meu pe-un nebun de legat/ Azi mă simt singur într-un mic pătrat/ Trec pe lângă o bancă, dar nu mă opresc/ Nici să m-așez, nici să mă-mbogățesc”. (De noi)

Lumea surprinsă în piesele de pe albumul „Hopium” surprinde lumina de la capătul tunelului, pe care toată lumea o invocă atunci când este o situație limită. Chiar dacă situația nu a fost tocmai roz, We Singing Colors a căutat în permanență să fie raza de soare care răsare pe strada ta dacă le dai play. Nu au lăsat niciodată nimic să le stea în cale, și cu îndârjirea muzicienilor de pe „Titanic”, sau a galeriei neobosite și-au dus treaba până la capăt. Piesa Default tone parcă ne transportă înapoi în perioada de lockdown în care intimitatea casei a devenit cu adevărat o lume, și prin acest videoclip se vede angajamentul formației de a demonstra cât de mult poți găsi în foarte puțin dacă ai starea potrivită.

We Singing Colors sunt de neoprit. Am văzut asta de fiecare dată. Sfârșitul lumii dacă ar veni mâine, cu siguranță ei ar pune mâna pe instrumente și fără îndoială că ar găsi o soluție să ne scape pe toți. Și dacă nu o găsesc, vor cânta cu aceeași bucurie până când numai ei au mai rămas să stingă lumina.

Foto – The Phope