Interior

Aștept de mult timp să apară trupe de midwest-emo în peisajul nostru muzical, și am avut speranța că la un moment dat, o mână de tineri or să-și ia inima-n dinți să facă pasul ăsta…și uite că unii l-au făcut!

Coridor, Apt. este o trupă tânără din peisajul muzical alternativ românesc, care își are rădăcinile în București și în inima sonorităților midwest emo — un gen născut jumătate din introspecție, și jumătate dintr-o contra-reacție la tot felul de teme convenționale, luate mult prea în serios. Proiectul a prins contur în urma unei întâlniri nu doar muzicale, dar pare că și emoționale între patru tineri artiști, uniți de nevoia de a transforma viața de zi cu zi în ceva oarecum diy & lo-fi, dar extrem de spectaculos. Trupa este formată din: Ștefan Tudose (chitară și voce), David Botonogu (tobe), Rareș Mazilescu (chitară), și Victor Gavrilă (bas și voce).

Despre Coridor Apt. nu sunt multe informații de găsit, dar este important de discutat și avut în vedere acest fenomen pentru că aduce în muzica românească ceva ce pare că s-a pierdut de mult: nevoia de inovare a trupelor mici & la început de drum. În doar câteva repetiții, Coridor, Apt. a reușit să capteze ceva rar: sentimentul unei adolescențe prelungite, dar lucide, o stare de veghe emoțională în care fiecare piesă devine o fereastră spre ceea ce nu s-a spus, dar a fost simțit din plin. E o trupă ce promite nu prin artificii, ci prin autenticitate. Și uneori, doar atât e de ajuns. Cele cinci piese care compun Ep-ul „Interior” au nume simple, care pot părea naive, dar fix asta nu sunt: Metroul, Matematica, Robinetul, Dinozaurul, Mâna.

Sound-ul este foarte apropiat de scena midwest emo din America, găsind influențe consistente de la trupe ca Modern Baseball, Cap n’ Jazz, The Promise Ring, Midwest Pen Pals, prin riff-uri de chitară, break-uri de tobe, și un sunet aerisit, lipsit de presiunea unei perfecțiuni care ar fi interferat cu toată magia ascultării.

Ce face Coridor Apt. este, poate, una dintre cele mai poetice forme de muzică contemporană tocmai pentru că nu încearcă să fie poezie, ci mai degrabă un flux de sincerități aruncate uneori și când pare că o formă de tristețe s-ar putea să te inunde. Această libertate la explorat în teritorii care dor dă naștere unei muzici crude, dar nu nefinisate — compoziții care respiră, care plâng și care râd uneori în același vers. Aici, imperfecțiunea nu e o greșeală, ci o alegere estetică, și tocmai în această libertate se naște atât de frumos experimentul.