Play ▶

Nu mai vreau să întineresc

Gândește-te la asta: o gașcă din cartier, cu skate-boarduri, bmx-uri, Vans-uri, Circa, Osiris, bere la pet, țigări la bucată, nopți lungi pe lângă parcuri și câteva baruri vizitate obsesiv, muzică nouă, primele albume Arctic Monkeys, Franz Ferdinand, Foals, hip-hop nou și vechi, șepci drepte, și o senzație perpetuă de invincibilitate. Aceștia au fost anii, și cine i-a trăit încă își amintește ca fiind printre ultimii mileniali, la treizeci și ceva de ani acum, cu probleme de viață, cu job sau job-uri solicitante, cu rezistență mai mare la băuturi dar cu rezistență din ce în ce mai redusă la nopți pierdute. Și uneori le mai retrăiești, când te vezi cu unii – alții cu care ai avut norocul să-ți trăiești viața așa. Și dacă nu cu ei, atunci poți să le retrăiești pe toate numai dând play oricărui album NoruNegru, și toate vor veni înapoi ca o un val pe care n-ai apucat să te urci cu placă cu tot.

Deși din nume nu pare, NoruNegru este o formație românească de indie-alternativ, apărută spre final de 2015 în București. Au scos până acum 3 albume, câteva videoclipuri, s-au plimbat prin țară pe la concerte și festivaluri, și este una dintre cele mai scumpe la vedere formații românești, dar pentru care merită să aștepți oricât, și când ajungi să-i vezi ai să înțelegi și de ce.

Cum spuneam și la început, NoruNegru reușește să integreze în muzica lor o nostalgie a oamenilor care au trăit la începutul anilor 2000 la bloc și care-și petreceau mai tot timpul pe afară cu o gașcă de la bloc unde toți și-au promis că vor rămâne o viață prieteni. Gașca aia în care se dezvoltau conexiuni frățești, primele iubiri și decepțiile aferente, primul fum, primele petreceri cu bere și alcool prost, toate surprinse în aerul acelor vremuri. Nu ai cum să fi trăit vremurile acelea și să nu scapi o lacrimă surprinzându-ți reflexia într-un geam unde te vezi din nou adolescent.

Primul album, apărut în anul 2016 se intitulează „O să vă stricăm vacanța”. Are 10 piese, și lasă de înțeles de la început că formația vine cu un program muzical foarte bine construit. Titlurile pieselor indică o oarecare naivitate adolescentină (Adolescent, Gabori, Plin de ieri, Cântă cu mine) pe care formația o trasează foarte clar și din versuri. Doar că toată naivitatea este scrisă și gândită la milimetru de Dan Minel Stoica, cel care și-a propus să ia toate imaginile adunate din tinerețe și să le redea cât aproape de ce-a trăit, fără să intervină adultul care poate ar lăsa unele lucruri în urmă: „Îmi amintesc vag, fumai un cui într-o terasă/ Mi-ai zâmbit larg și-ai pus paharul pe masa / Prietenii tăi mă-njură toți și știi /Când ai aflat că acasă-i demult/ Acasă-i un cult și sunt și monștri pe pământ/ Ai vrut să te-ntorci, dar nimeni nu știa/ Și cineva cânta, și cineva se-nsera.” (Roz)

Flashbackurile sunt permanente și de multe ori incomplete, dar pare că poveștile nu vin dintr-o singură parte, ci se construiesc în interiorul grupului, adăugând fiecare doza sa de amintiri: „Adolescent, latent fără întrebări/ prin câte uși de tren și câte mări/ te-ai ascuns/ când vii/ cum sunt.” (Adolescent)

Albumul al doilea, „Contrainfin17” reprezintă următorul pas în maturizarea tinerilor care cu puțin timp în urmă se vedeau nemuritori. Aici și problemele sunt altele, dar într-un mod absolut îmbucurător, abordadea este în linii mari aceeași, arătând o continuare firească a evenimentelor de pe primul album încă de la primele versuri: „Din tot ce s-a întâmplat/ N-a mai rămas nimic/ Am vrut să știi și tu/ Dar am uitat să-ți zic/ Niciodată mai puțin/ Niciodată mai real/ Atât de mulți la start/ Și nimeni la final.” (Contrainfinit)

Cu fiecare ocazie pe care o are, Dan scoate în evidență un moment cheie – pauza dintre responsabilități. Este momentul acela între două task-uri, între două cursuri, între două examene în care îți iei zece minute să bei o cafea și să te lași pierdut în muzica pe care o ai în căști, sau doar într-o liniște perturbată doar de viața care se întâmplă în jurul tău: „Mă uit pe-alei/ Când vreau să scap de ei/ De cei ce nu mă lasă să exist/ Mai știi ce iei? /Mâine mergem unde vrei/ Mai lasă-mă o zi să fiu trist/ Noi nu am înțeles ce ne-am promis.”(IphoneStarbuckOCB)

În piesele de pe „Contrainfin17” este greu să găsești liniște, pentru că focusul este pe o agitație continuă , un fear of missing out care te scurge picătură cu picătură de energie, de viață, de bani: „Acasă, în viață, pe masă/ fără bani/ Pe mâine, ia pâine/ sau nu/ doar vino înapoi (…) Și ție îți este dor să zbori/ Ai tăi te întreabă când te însori.” (Fără bani) Albumul este un zbucium continuu care se termină cu unul dintre cele mai frumoase versuri pe care Dan Minel Stoica putea să le dea muzicii românești, un vers care încheie un cerc complet de maturizare: „Mă uit la un tren înspre est/ Mă întreabă de ce nu zâmbesc, eu / Nu mai vreau să întineresc.” (Fără bani)

 Cel de-al treilea album al formației „Cireșe amare ca viața” apare în 2021, și pornește în explorarea unei alte părți a vieții de acum a foștilor tineri. Povestea lor continuă în același ritm, cu micile bucurii pe care cu timpul ajungi să le prețuiești din ce în ce mai mult pentru că sunt mai rare, și timpul tot mai puțin: „O șoaptă o dată pe an/ Nu-i destul/ Să tragi pentru ce nu-i al tău/ Nu-i absurd.”(O dată pe an)

Sentimentele contradictorii din finalul albumului precedent se întorc ca un regret pe care ajungi să-l ai după o vârstă în care îți mai dispar din superputeri: „În fiecare viață/ În care nu te văd dar nici nu încerc/ Întineresc câte un pic.” (Petrecerea)

Cele trei albume NoruNegru pot părea că nu au nici un fel de legătură unul cu celălat, dar în esență ele formează un triptic care strânge laolaltă o viață de golan sensibil care și-ar fi dorit întotdeauna să rămână tânăr, și tinerețea să-i fie în anii în care viața i-a înflorit. Liniștea adevărată pe care o găsește omul nostru în rememorările foarte exacte de pe cele trei albume ajunge, firesc la ultima piesă de pe ultimul album, unde într-un acces de sinceritate, toate anxietățile se sting acolo unde au început: „Aștept de o viață sau ceva de genul/ Să ațipim o secundă și să/ Pierdem trenul/ Să rămânem în gară noi doi/ (…) Când pe stradă-s doar soare/ Și cretini din armată/ Declară că vii la mine/ Și nu pleci niciodată/ Lumea asta o închidem doar noi.” (Cireșe)

NoruNegru, cu această poveste spusă până acum în trei albume, a reușit într-un foarte scurt timp să devină vocea, fie ea și interioară, a unei generații care a înțeles pe propria piele unde pe corp stă ascuns robinetul pentru lacrimi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *