Solo vs. Solo

În orice sală de repetiții dintr-un oraș care se laudă într-un fel sau altul cu o scenă underground, la orice oră apropiată de miezul nopții, găsești cel puțin o formație care face cum poate să stoarcă din mințile a patru sau cinci oameni idei pentru piese noi în permanență. Și când ceva iese, și nu trebuie să fie un cântec lung, ci doar o schiță, un telefon apare, face un clip video, și imediat e urcat pe una din rețelele sociale anunțând lucruri mărețe. Din toate cazurile astea, măcar jumătate se materializează și iese o piesă măcar, cu influențele aduse de fiecare membru, cu o chitară solo care sună din brit și un ritm de tobe de grunge, și toate adunate sună a ceva. Doar că de la o vreme am văzut un fenomen provocator care îmi place din ce în ce mai mult, și acela este dat de inflația de albume solo pe care artiștii din trupe mai mici sau mai mari le lansează, aducând pe material un singur flux creativ, un singur șir de idei cât se poate de coerente, care de multe ori păstrează o linie predefinită.

Sunt două asemenea proiecte pe care le-am remarcat în muzica românească din ultimul an, unul fiind un Ep de patru piese lansat de Sergiu Frățilă, vocalist în trupa PLANT, intitulat „Piese de schimb”, iar celălat este un album de unsprezece piese lansat de Armand Popa, membru în mai multe proiecte din zona underground, care a lansat albumul „Joy of missing out”.

Formația PLANT este una din acele formații care au explodat în ultimii doi ani într-o nișă pe care la noi nu o vedeam foarte bine definită, și anume post-punk. Au scos un album, și acum am văzut că pregătesc un altul care va apărea în toamna aceasta, cât de curând. Piesele PLANT sunt o combinație de sarcasm și poezie minimalistă, gândite și lucrate într-un așa fel încât fiecare audiție să fie mai mult decât o simplă trecere în revistă a unor secvențe disparate. În albumul „Piese de schimb”, Sergiu Frățilă scoate la lumină patru piese care par a fi extrem de personale, în care pune pe masă o serie de vulnerabilități pe care nu se mai sfiește să le ascundă: „Când privești în gol/ Ce simți de fapt/ Ce ascunzi acolo/ La tine în cap/ Te mai întreb o dată/ Mama nu o să înțeleagă/ N-am ce să-i fac/ Mama își vrea copilul întreg/ Ce păcat/ Te mai întreb o dată.”(Când privești în gol)

Piesele pendulează între stiluri, din punct de vedere muzical, mergând de la folk, la un melanj de rock adus în față de riff-uri pe care ajungi să le simți visceral. Piesa „Câmp de păpădii”, a patra de pe EP aduce pe o linie de chitară un aer de folk din anii șaptezeci, ascuns într-un ocean de necazuri și realizări continue că toate se pot termina într-o fracțiune de secundă: „Câmp de păpădii/ Te așteaptă să vii/ Suflă și pune-ți o dorință/ Se va îndeplini/ Dar asta nu contează/ Vei primi ce vei primi/ Toate astea nu contează/ Vei primi ce vei primi.” (Câmp de păpădii)

Resemnarea e oarecum perpetuă, dar reușește să fie deghizată în explorări care par simple și perdante de la început, explorări care se desfășoară chiar dacă uneori nu găsești nimic la capătul lor.

Într-un fel similar, dar pe o altă axă de compoziție este albumul lui Armand Popa, „Joy of missing out”, un album care țintește oarecum spre aceleași teme, având un sentiment de blazare continuă în versuri, dar care reușește să fie întors prin influențele disco – shoegaze din muzică.

De la primele tentative muzicale, întâmplate cu ceva ani în urmă, Armand Popa a demnostrat că poate scrie foarte bine versuri. Fie că a fost în formații (Sea Section) sau ca elev participant la cenacluri literare, Armand și-a scris foarte bine versurile, și niciodată nu le-a lăsat la voia întâmplării. Este, cu siguranță, și o bază foarte bine sedimentată de lecturi care l-a ajutat foarte mult, și asta se vede. În piesa „Dawn” de pe albumul recent lansat, există un șir de autodenunțuri similare cu unele texte ale lui Jack Kerouac din „The Book of dreams”: „Woke up at dawn with a list in hand/ Be the perfect man, gotta make a stand/ Smiling wide while I’m breaking inside/ Gotta hide the tears, gotta swallow my pride/ Woke up at dawn with a list in hand/ Be the perfect man, gotta make a stand/ Smiling wide while I’m breaking inside/ Gotta hide the tears, gotta swallow my pride.”(Dawn)

Armand Popa folosește toată muzica din jurul său ca punct de inspirație, căutând cu vârful degetelor să atingă și trenduri care au dat roade în ultimii ani. În piesa „IDK” găsim un scaun în plus așezat la masa cu Machine Gun Kelly și Yung Blud când scriau muzică împreună, și pare că acest vânt pseudo-emo care se tot întoarce timid în ultimii ani, se regăsește și la el în piese: „I hate myself and I don’t know why/ I laught it off with a twinkle in my eye.” (IDK)

Explorările în albumele acestea două sunt convins că merg și mai adânc decât am găsit până acum, și asta e frumusețea lor, pentru că par a fi în cazul nostru o listă de termeni și condiții care vine cu un produs pe care deja îl iubești, dar pe care nu toți o citesc, și cei care ajung să o parcurgă s-ar putea să găsească feluri noi de înțeles artiștii, de cunoaștere a stilurilor, de utilizare responsabilă a muzicii.