Înainte să adormi
La patru dimineața poți să nu dormi pentru că nu toată lumea poate să o facă. La patru dimineața dacă te uiți pe geam ai să tot vezi mașini care trec lente și moi către locuri pe care nici ele nu le știu, ai să tot vezi blocurile din jur cum se aprind ca niște buchete de flori care tot înfloresc în copaci când nimeni nu e atent la ele. Dar cel mai important la patru dimineața este ceea ce auzi – o muzică uneori lentă, alteori melancolică ascunsă într-o violență aparentă, o muzică ce te răstoarnă, te înmoaie, și te adoarme oarecum forțat când bateriile ți se epuizează complet. Noile albume de la Eyedrops și Umbra sunt cele două soundtrackuri pe care să îți cauți liniștea, două albume lansate în ultima vreme care marșează pe cam aceleași lucruri, cu intensități diferite, dar cu o pregnanță textuală desăvârșită.
Eyedrops au lansat albumul „VIU”, un album care începe exploziv cu piesa care dă și numele albumului, și în care se conturează un cadru amplu al direcției muzicale: „Știi deja prea multe/ Ca să mai înțelegi ceva/ Vezi deja prea departe/ Ca să vezi ce e în fața ta (…) Cât ne e viața în toi/ Mai bine să o trăim decât să ne trăiască ea pe noi”. (Viu) Se întrevede o rază de speranță după ceva ce pare a fi fost un coșmar prelungit care a tot ținut o vreme lungă, un coșmar apăsător care părea ca o noapte polară, fără urme de lumină, de soare, de final.
În haosul apăsător trăit și povestit, se găsesc experiențe din care s-au învățat lecții importante de viață, lecții pe care după o anumită vârstă le arunci ca povețe mai tinerilor învățăcei: „Nu vreau afară, sunt foc și pară pe tot/ Pe mine, pe restul, pe tine deloc/ Fără vreo vină stau în lumină pe loc/ Indezirabil și fără noroc/ Respiră cât încă e legal/ Fii tu cât încă-i constitutional/ Așteaptă cât încă mai e timp/ Simte cât înca mai simți/ Tu ia-ți adevărul, eu îmi țin întrebarea/ Ia-o tu-n sus cât mă fac că țin scara.”(Libertar) Ieșirea din tunelul acesta vine cu avantajele ei, astfel că omul care ajunge viu și nevătămat la capăt poate să-ți spună ca după un război căruia i-a supraviețuit de ce sunete să te ascunzi, de cine să fugi, după care semnal este ok să-ți lași ochii să fie văzuți.
Și există lumină, există o ieșire, există speranță: „Soarele răsare și nu-mi cere nimic/ Omul tresare la mai tot ce-am să-i zic/ Câinele-mi zâmbește dintr-un colț așteptând/ Spune dorul de casă revine doar plecând.” (Despre bucuria de a fi) – prin piesa aceasta se încheie foarte rotund un capitol coerent conturat de durere și disperare camuflată într-un set de imnuri belicoase & gentile.
Al doilea album care intră în categoria de muzică pentru insomniaci este albumul formației Umbra, „Asta-i tot ce vei primi”, album proaspăt lansat, compus din opt piese care strâng laolată un țipăt pe care îl ai în suflet și îl acoperi cu o pernă până când nu mai e nimeni să îl audă.
Albumul se deschide cu piesa Vreau o schimbare, o mantră a albumului care a așteptat cuminte cinci ani să apară:„Nu vreau să mai stau aici printre voi/, de ce să primesc iarăși scuze/ nu vreau să mă pierd în război/ (..) nu vreau, nu pot, nu știu ce-i cu mine (…) vreau doar să strig, vreau o schimbare.” (Vreau o schimbare) Neliniștea este prezentă în fiecare cuvânt, chiar dacă poate uneori nu o simți în mod direct, o vezi de la distanță cum se ascunde și așteaptă un refren pe care să-și facă apariția în intimitatea ta.
Introspecțiile specifice orelor imposibile se regăsesc și aici, mergând către cele mai simple auto-explorări sufletești, și în acelați timp la tot ce e mai important când vine vorba de căutarea unor răspunsuri pe care niciodată parcă nu ai timp să le găsești: „Îți place cum arde/ nu vezi ce-ai făcut/ ești mândru de tine/ de ce-ai rămas mut/ și te întrebi ce-i cu tine/ nu te poți abține/ oglinda zâmbește/ de ce nu se oprește/ te apasă o întrebare/ crezi că e vina ta/ oricum nu contează/ nimic nu s-ar schimba.”(Până la sfârșit)
Momentele de căutare devin extra-corporale de la un punct și există o explorare a spațiului domestic, prea cunoscut pentru liniște în moemntele când chiar liniștea e cea care te asurzește:„Stai cu ochii în tavan și nu gândești/ Eu te iau de mână când înebunești/ Sunt ca visul ăla când cazi în gol/ Joc o piesă în care nu am niciun rol/ Stau pe gânduri și nu-mi pasă că greșesc/ Nu am niciun rost, nu pot să mă opresc/ Tu doar mă faci să sper.” (Tu doar mă faci să sper)
Tot procesul este văzut cu o oarecare brumă de speranță, dar ca într-un film din noul val se termină cu ceva previzibil și surprinzător în același timp, cu o piesă care se numește „Nu pot dormi”, un lait motiv al albumului care prin repetiție primește mai multă putere în marea schemă a lucrurilor: „Nu pot dormi/ Și nu e de azi de vreo lună/ De ce nu mai vii/ Să urlăm în liniște când tună.” (Nu pot dormi)
Cele două albume ascund în piesele lor un drum pe care fiecare l-a parcurs la un moment dat, și în urmă căruia unii au găsit răspunsuri, iar alții s-au afundat în tone de întrebări și nesiguranțe. „Asta-i tot ce vei primi” cât și „VIU” vorbesc despre experiețe atât de cunoscute încât fiecare ascultător își va găsi un refugiu sau un zbucium când viața va avea nevoie mai mult de oricare dintre ele.
