Play ▶

Hoții și Punkiștii

Dacă ai fost acolo, e posibil să știi: sunt momente iarna când vrei să fugi dintr-un motiv sau altul, și dacă e o iarnă din acelea pe care le ținem minte, cu zăpezi mari și multă gheață adunată peste tot pe unde e o potecă de mers, poate măcar o dată ajungi să aluneci, să zbori o vreme, să încerci să te păstrezi în aer, și într-un final să cazi ca și cum acea căzătură e în același timp și un final, dar și un început. Clipele când ești în aer sunt cele despre care vreau să vorbesc în următoarele rânduri, pentru că ascultând albumul de debut al formației The Schnitzels, intitulat Phantasmagore, am simțit fix cele câteva clipe pe care le petreci în aer în momentul unei căzături accidentale, acele câteva clipe pline de speranță și îndrăzneală când ajungi să crezi pentru o zecime de secundă că poți să zbori, că poți să te menții în aer o veșnicie, și că nimic nu are cum să te doboare. Clipele acelea sunt surprinse în douăsprezece piese care adună tot avântul, tot curajul pe care ajungi să îl simți după o anumită vârstă din ce în ce mai puțin.

The Schnitzels este o trupă auto-intitulată de gastro-punk și rock n’roll din București, formată din doar doi muzicieni care reușesc prin simplitate să suplinească un full-band – George Petroșel la tobe, cunoscut mai degrabă pentru că este vocea și imaginea formației Jurjak, și Narcis Axinte la chitară, cunoscut de asemenea pentru că este vocea, chitara și sufletul unor proiecte ca Harlequin Jack, sau Tourette Roulette. The Schnitzels au apărut în piesajul alternativ românesc undeva pe unul dintre vârfurile pandemiei care ne-a vizitat acum nu mult timp, și de la primele clipuri aruncate strategic pe instagram am ltiut că urmează să vină ceva care ne va da de gândit. Au scos primul single, „Frica”, pe 20 iulie 2022 (conform Youtube), și atunci a început nebunia! Au urmat single-urile „Minte bolnavă” și cel mai recent, „La bulău”, cel din urmă venind cam în același timp cu lansarea albumului de debut.

La o primă vedere ai putea să te întrebi – de unde și până unde sunt The Schnitzels punk? Am văzut această întrebare aruncată în infinitul online, și am văzut că accentul era foarte apăsat pe definirea exactă a ceea ce prezintă formația. E adevărat, poate The Schnitzels nu au cel mai obișnuit sunet care ar putea duce în acea direcție, dar compensează însutit prin atitudine, versuri și energie. Atitudinea lor este cu adevărat una dintre cele mai punk de pe scena locală, și asta a putut fi observată încă dinainte, din celelalte proiecte din care cei doi muzicieni fac parte. Muzica lor adună mesaje din cele mai diverse, de multe ori la limita unei boemii care de mult nu mai pare jucată, sau doar de fațadă. Forța pe care o are solistul vocal Narcis Axinte în acest proiect este unică în universul său muzical, aici oferind în mai toate piesele o lecție de eleganță și control pe care mai rar avem ocazia să o vedem în muzica de acest fel.

Și ca să ne întoarcem: în timpul unei alunecări pe o gheață proaspătă, petrecând câteva clipe în aer, prelungite de o stare pe care nu o găsești în natură, începi să-ți redescoperi viața pe un model pe care îl găsim foarte bine exprimat în albumul Phantasmagore. Ajungi să te gândești la greșeli pe care le-ai făcut, și pe care ai promis că nu le mai repeți, dar ai uitat foarte repede de promisiunea aceea: „Țin tot pentru mine/ Nu-ți mai dau nimic, nu/ Cred că așa e mai bine/ Mă-nțelegi ce zic/ M-ai ars ca pe fraieri/ Și m-ai făcut scrum/ Noi doi împreună suntem/ Suntem foc fără fum.” (Minte bolnavă)

Apropierea de pământ în căderea deja văzută în slow motion, duce gândurile către alte explorări, către o serie de regrete pe care le găsești într-un capăt de amintire pe care îl accesezi poate prea rar: „Să nu îți fie frică/ Ceața se ridică/ Nu o să cazi în gol/ Te prind dacă-i nasol/ Să nu îți fie teamă/ Când totul se destramă/ Să nu te panichezi/ Atunci când nu mai vezi.” (Frica)

Există momente când se merge pe urma pașilor făcuți, și fiecare căutare de acest fel duce la același rezultat – alegeri mai puțin bune, dar care nu ajung să mai fie regretate: O să treci prin fum și foc/ Scapi dacă ai noroc/ Pregătește-te știi bine/ Nu e așa ușor cu mine/ Ceasul bate e târziu/ O să pierzi înc-un pariu/ Dacă vrei să-ți fie bine/ Fugi acum cât te mai ține.” (Atentie! Foc!)

Și după ajungi pe pământ, și totul se năruie cumva, se întoarce la normal acolo unde poate vrei sau nu să fii, poate vrei sau nu să te mai gândești, dispare partea de reflecție, și nici nu mai știi cum să te întorci: „Fix acum am aterizat/ Te rog să mă crezi că nu vreau să te/ mint/ Dar nu mai știu ce s-a întâmplat/ Pe scaun in dreapta tu mă plimbi în / Supernova/ Pe Alfa Centauri/ DN 16/ Drumul tău spre paradis.” (Supernova)

Foarte rar se întâmplă să găsesc în muzică albume care să atingă cu atât de mare exactitate sentimente și situații atât de bine individualizate și evidențiate, și The Schnitzels prin albumul „Phantasmagore” au reușit asta cu brio. Evident, nu știu dacă asta au căutat ei, dar asta am descoperit eu la ei în acest album, și dacă le va conveni și lor, poate fi o cheie de interpretare văzută din perspectiva unui om care și-a petrecut o bună parte din viață în clipe adunate în slow-mo, în aer, așteptând să cadă la un moment dat, sau nu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *