
Șapte pași către tine
Există în underground-ul românesc o mână de artiști care apar o data la ceva vreme, scot un album care te dă peste cap, nu prea se afișează live, și după dispar o vreme mai lungă, lăsându-te să-i aștepți ca și când doar asta ai de făcut. Prezențele aceastea meteorice sunt destul de rare, dar cele care sunt și-au creeat o aură foarte puternică prin care tot ce le iese de sub mâini devine aproape instant o comoară pe care mulți următori o așteaptă cu inimile deschise. Marú a făcut lucrul acesta cu albumul „7 Păcate Neîmpăcate”, o colaborare care pune laolată versurile lui Iv Cel Naiv cu muzica făcută de Marú alături de Helen, Alexandru Corlan și Lucian Naste, și tot albumul este condimentat cu o seamă de artiști invitați, din cei mai cool: Aylin Cadir, Vlad Logigan, Florin Piersic JR., Istvan Teglas, Alina Teianu – Cocioran.
Piesele de pe albumul „7 Păcate Neîmpăcate” au fost lansate una câte una pe internet timp de câteva săptămâni, oferindu-ți ca ascultător timpul suficient să le asculți, să le înțelegi, să le mai dai un replay, și după să te lase să interiorizezi cele pe care ajungi inevitabil să le simți. De la primele texte citite acum multă vreme de la Iv cel Naiv am simțit că au o dimensiune muzicală destul de bine formată, și că ar fi păcat să nu apară mai devreme sau mai târziu pe un material discografic cântat de o voce care să le și pună în valoare, iar Marú face asta într-un mod desăvârșit. „7 Păcate Neîmpăcate” e un album de auto-reflecție, e o oglindă pe care ți-o ridici din când în când în față ca să vezi ce mai este cu tine, cine mai ești, de ce ai ajuns cum ai ajuns, și îți oferă oricând posibilitatea să îți corijezi toate cele care nu-ți plac, care nu te reprezintă.
Cele șapte piese reprezintă toate cele de care ai nevoie ca să iți găsești pacea și calmul, șapte elemente despre care nimeni nu ți-a spus că sunt atât de importante.
În piesa Singurătate, unde invitat este Florin Piersic jr., există următoarele versuri: „un om lângă niciun om/ un pom lângă niciun pom/ o stea lângă nicio stea/ te iubesc, singurătatea mea!/ (Singurătate) – versuri care îți arată un punct de plecare în tot procesul de vindecare. Ca să poți să înțelegi ce e cu tine mai întâi trebuie să te descotorosești de tot, să te lași singur, și apoi, cu grijă, să îți tot aduci lucrurile imporntate aproape, unul câte unul, fiecare la timpul lui. Un om lângă niciun om – este o mantră pe care trebuie să o ții minte atunci când viața te ia prin surprindere.
Și după ce stai o vreme în singurătate și te tot cauți pe tine prin tine, ajungi să găsești ceva, și dacă ai noroc și e bine, tot încerci să exprimi și pare că ai prea multe cuvinte pentru ceva atât de pur: „iubirea e omul ăla diform de zăpadă/ pe care tu și cu mine nu l-am făcut încă,/ pe-o stradă pe sub ai cărei platani încă nu ne-am plimbat/ într-o iarnă viitoare, sub soarele cu dinți, într-un sat/ părăsit de noroc, uitat de lume, dar găsit de noi/ în țara din care plănuim să fugim amândoi.” (Uibire)
Și drumul mai departe merge către liniște, și ca să ajungi acolo este un drum cu adevărat anevoios, în care trebuie să vezi tot ce poți mai bine, să te oprești să să te scuturi de ce probleme ți-au mai rămas, și după, tot ce-ți rămâne poate să fie un strigăt către universul interior: Am căutat liniștea într-o zi de joi/ în ploaie, între umerii tăi goi/ am ridicat marea, ca pe un covor/ dar n-am găsit sub ea decât dor./ Vreau lin niște, niște, niste/ liniște, liniște, sssst, liniște/ nimeni să nu iubească, să nu miște/ să nu respire, vreau liniște.” (Niște Lin)
Dacă vrei să pui degetul pe o rană, caută bine să vezi care rană ți-a mai rămas neatinsă, și dacă o găsești ușor, și vezi că nu-i o rană la suprafață, atinge-o cu atenție, ca și cum ai vrea și n-ai vrea să-ți faci rău în același timp: „Ești nesfârșite stoluri de regret/ care se-ntrec cu caii verzi de pe perete/ spre destinații deloc concrete./ Ești nori în formă de vise/ niciodată zise/ parfumul de despărțire/ din orice iubire/ Fiecare poate, poate orice/ fiecare poate orice să fie/ dar dintre toate (toate)/ mi se pare mie/ că tu semeni a melancolie.”(L’emancolie)
Și libertatea se deschide, și totul începe să aibă sens când închizi ochii și începi să te vezi în vise, acolo unde niciodată nu știi ce urmează să primești, unde totul se desface și se răstoarnă la fiecare pas, când mintea ta poate să fugă mai repede decât tine: „aș vrea să fiu o mașină de repetat cuvinte/ care să știe știe știe știe dacă minte/ aș vrea să fiu o cameră obscură/ și să developez tot ce nu scot pe gură/ aș vrea să fiu momentul ăla de visare/ în care uit versurile pe la vreo cântare/ Pisic-aș vrea să fiu, cu nouă vieți/ să cad de la balconul celor nouă tinereți.”(Vis Are)
În tot procesul de găsire și regăsire propus de Marú în acest album este o frumusețe a lucrurilor simple, și în toată redescoperirea mundanului care capătă noi valențe cu fiecare pas făcut mai departe se relevă o nouă față a omului care-și asumă jocul acesta până la capăt.

