A venit viitorul
Poate măcar o data ai pățit asta – e ora 3 dimineața și ajungi cu trenul în Gara de Nord. Ai conexiune pe la 7, și ai de pierdut vremea până atunci. Îi iei ghiozdanul și ieși din gară, și pleci pe străzi, și mergi fără să ai o direcție anume, fără să știi unde mergi, doar mergi. După o vreme găsești un fast-food deschis și intri acolo, iei ceva light, mănânci, folosești baia după ce bagi codul de pe bon, și trebuie să pleci că deja ai stat prea mult pentru un suc prost și un sandviș mic. Și tot mergi mai departe, și încă e noapte, și Bucureștiul începe să-ți mai spună câte una – alta. Te uiți atent pe maps și nu vezi cand vine un taxi în viteză, te sperii și te ferești, el te înjură, tu nu ai timp să o faci că încă nu știi cum se face asta, cât trebuie să aștepți între înjurături, dacă e ok să zici orice cand ai accent de moldovean. Și după mai mergi puțin, și parcă de undeva dintre niște blocuri începe să vină și lumina, începe să fie mai aglomerată strada, începe să miroasă altfel, a oameni și grabă, și te retragi către gară cu neliniștea unui gândac care încearcă să traverseze un boulevard fără să fie zdrobit.
Este o neliniște în toate, și dacă e un mod în care neliniștea asta poate fi înțeleasă, este printr-o muzică făcută cu program să surprindă perfect toate astea. Acum ceva vreme (mai muultă vreme, că anul 2003 pare aproape, dar e la o viață distanță) aveam viața surprinsă în albumul „București” al formației Partizan, și acum îl avem surprins extraordinar în albumul „Miezul nopții București” al proiectului D.E.N.I.S. Denis este proiectul lui Daniel Boiangiu, cunoscut publicului și datorită proiectului Cardinal (o trupă căreia va trebui să-i oferim atenția cuvenită în viitorul apropiat), care își propune să surprindă lumea din jurul său prin niște polaroide cu situații aparent întâmplătoare, dar care, în mâinile lui, spun o poveste închegată. Miezul nopții București este un album de polaroide făcute de un fotograf care și-a propus întotdeauna să facă totul pe dos față de cele agreate de lumea din jur, riscând să se afunde din greșeală într-un mare succes.
Chiar dacă de multe ori contestată, frumusețea orașului București este surprinsă de Denis în moduri cel puțin bizare, având repere dintre cele mai ecclectice și surprinzătoare. Nu este nimic lăsat la voia întâmplării, iar cele câteva exemple aruncate cu foarte mult tact pe tot parcursul albumului întăresc ideea de album-poveste care se contruiește piesă după piesă, fiind în final, o odă adusă capitalei, o odă sinceră, unde la final ți se usucă lacrimile foarte repede pe obraz de la praf și curent.
Albumul se deschide cu piesa „E o lume” – un imn garage rock care îți repetă hipnotic din start – „E o lume disperată turbată luată de cap„ (E o lume). Continuarea piesei e un pasaj îngust către ce are să urmeze, un pasaj care reia ideea principală a piesei, și oferă un safe-sentence pe care să-l folosești în caz că te pierzi: „E o lume disperată turbată luată de cap / Nu știu ce și cum și când totul s-a întâmplat.”(E o lume)
Există momente pe tot parcursul albumului unde pare că este invocat, momit dintr-un abis ascuns după alte două abisuri mai noi, Poetul Gării de Nord, poate vi-l mai amintiți din „Filantropica”, și este lăsat să surprindă o seară când nimeni de la masă nu mai poate vorbi, când toate gurile sunt uscate, și totuși există o dovadă că toate s-au întâmplat: „ Dacă le-ai putea vedea privirile / Când se dă ultima comandă la bar / Poate atunci ai înțelege și tu / Că aici nu e nimic de înțeles (…) Acela stă, bea, râde singur / Altul e doctor sudor inginer avocet / Orașul ne papă fără să mestece / Și nu se va opri din mâncat.” (Ultima comandă)
Experimental cât încape, „Miezul nopții București” are momente când te dă peste cap cu valoarea compozițiilor muzicale. Nici o piesă nu sună sub un anumit standard impus de la început, iar micile stângăcii sunt gândite impecabil astfel ca albumul să păstreze vibe-ul de operă stradală închisă într-un studio cu microfoanele deschise. Există și niște oaze în toată nebunia, oaze în care poți să te retragi pentru un timp, să-ți tragi sufletul, și să-ți găsești puterea să ieși din nou să faci față orașului: „Din cauza ultimelor nopți/ Am decis să mai stau și pe-acasă/ Idilic imobil/ Plin de scheleți/ Îngropați sub parchetul prost pus (…) Au găsit mult plumb în apă / Gîndacii se plimbă pe tavan / Nu aș da nici o vilă sau casă / Pe micul meu colțișor din Titan (…) Patru pereți ce se umplu de trupuri / Ce pe gaura cheii pleacă la final / De pe balconul meu privesc tot Bucureștiul / Și las o dâră de aburi pe geam.” (Patru pereți)
Tot albumul „Miezul nopții București” este mai mult decât orice, o stare…o stare continuă de nesiguranță, sevraj, bucurie și undeva în spate, plutește un abur de paranoia care dispare progresiv. Toate se mișcă în jurul tău când asculți albumul lui DENIS, și asta este cu adevărat admirabil, pentru că nu foarte des ai ocazia să asculți un album care să te dărâme și să te recompună într-un timp atât de scurt, fără să te mai lase pe tine să pui mâna acolo unde ai crezut pentru o secundă că te doare.
