Play ▶

Norul care va veni

E ca după o despărțire dureroasă. Te trezești greu, nu ai chef de nimic, te pui pe marginea patului, te uiți în spate și nu ai arunca mâna să întinzi cearșaful după tine. Mergi prin casă fără papuci, nu mai aprinzi lumina nicăieri, deschizi frigiderul și îl închizi ca mai apoi să îl deschizi iar, uiți telefonul la încărcat și uiți să mai răspunzi la el. Ai o canapea și două controlere și nu mai găsești rostul celui de-al doilea, nu mai găești rostul deschisului geamurilor, a jaluzelelor, a nimic, a nimic, a nimic. Și toate curg la fel, zi după zi, după zi, după zi. Același ecran albastru, aceleași update-uri parcă în buclă, și după aceea liniște. Și într-o zi, fără nici un fel de explicație, lumina începe să aibă sens, cafeaua începe să aibă gust, se adună parcă de la sine hainele din casă, și îți amintești că ai zis „o să încep de luni”. Și azi e luni. 

Poate suna ca un film pe care l-am trăit cu toții măcar o dată, un film la care vrei să mergi dar nu vrei să faci parte din el. E un film pe care îl poți simula și trăi de multe ori prin muzică, și sunt destule formații care te pot duce acolo, îți pot arăta ce înseamnă întunericul în care nici acele fosforescente de la ceasul de la mână nu se mai văd, și care te pot scoate de acolo cu aceeași ușurință. Ieșirea dintr-un fel singurătate profilată oarecum într-un album anterior, am găsit-o în cel mai recent album al formației The Mono Jacks, intitulat „Norul nouă”.

The Mono Jacks este una dintre cele mai populare trupe de rock alternativ de la noi, și a reușit ca în ultimii ani să fie sinonimi cu scena alternativă din România. De altfel, solistul vocal Doru Trăscău este una din personalitățile muzicale cele mai apreciate din ultimele decenii, fie că a cântat în The Mono Jacks, Ab4 sau de curând, în proiectul solo Melancholic Punk.

Compozițiile The Mono Jacks au avut întotdeauna o latură puternic introspectivă, fie că au fost pe albumele mai de început, cele predominant în limba engleză, sau pe cele mai noi, în limba română, unde s-a marșat pe un demers mai coerent, cu o viziune mult mai poetică asupra întregului proiect.

Revenind la povestea din începutul acestui demers – există o explorare a singurătății și a disperării în muzica Mono Jacks, și aș spune că este mai degrabă vizibilă parțial în albumul „Gloria”, predecesorul „Norului Nouă”. Sunt momente care indică acest sentiment ascuns în spatele unui „Sunt ok!” spus mai degrabă ca un automatism, și cred că cel mai bun exemplu este în piesa „Caffe Sospeso”, unde este un soi de singurătate care pare că a uitat să mai doară: „Știu că ești pe undeva/ Mi-a trecut acum prin gând/ Că o să intri în cafenea/ Cât de curând/ O cafea în așteptare/ Am plătit și mă îndrept/ Spre o masă la intrare/ Am să aștept/ O să vină/ O să vină/ Într-o zi.” (Caffe Sospeso)

Toată claustrarea pe care o găsim în versurile „O să vină/ Într-o zi” trebuia să-și găsească o rezolvare la un moment dat. La finalul audiției albumului „Gloria”, pare că a rămas ca o lacrimă care tot curgea, și care s-a tot întins până să ajungă pe un asfalt proaspăt turnat, fierbinte, care să o usuce de la prima atingere. Și a venit atingerea aceea în foarte scurt timp.

Restartul a venit încă de la prima piesă de pe „Norul Nouă” – „O să încep de luni”, un impuls autorevelator menit să întoarcă impecabil o stare pregnantă lăsată intenționat în urmă pentru a crea un context pentru ce avea să vină: „Am tot amânat/ Anii au trecut/ Sunt încă la start/ Nu, Nu sunt deloc nebun/ De data asta am un master plan/ Și-o să încep de luni. (O să încep de luni)

Creșterea în intensitate muzicală și textuală continuă pe tot parcursul albumului, stabilind o stare generală pozitivă care îi dă și coerența cu care The Mono Jacks ne-au obișnuit de ceva timp. Fiecare piesă e un capitol, și m-a bucurat să văd din nou și pe acest album colaborarea cu Ștefan Teișanu în materie de versuri, după ce am văzut cât de bine a funcționat și pe albumul anterior, „Gloria”. Punând cap la cap aceste două albume în materie de versuri, lucrul la două mâini dintre Doru și Ștefan mi-a amintit de romanul scris la tot la două mâini de Jack Kerouac și William Burroughs „And the elephants were boiled in their tanks”, unde în același fel, fiecare capitol înflorește din cel de dinainte, cum și în cazul pieselor sus-menționate, se completează perfect la nivel de ritm și emoții.

Încrederea este un element cheie în acest album, și versurile reflectă asta, oferind un exemplu continuu de remontadă: „Undeva e un om care zâmbește mereu/ Drept în inima mea/ E un om ce m-așteaptă așa cum sunt eu/ Să ajung Undeva” (Undeva), sau „Când viața nu-i deloc așa cum ți-ai imaginat/ Când marea ta iubire/ A plecat/ Când totul e pierdut și simți că nu mai ai nimic/ Respiră adânc/ Mai stai un pic” (Mai stai un pic), sau chiar versul autoreferențial care vine ca un boomerang aruncat undeva înspre trecut, la poate cea mai celebră piesă a trupei: „ Spune cum de știu deja/ Cum de îmi e clar încă de pe-acum/ Că tu în povestea mea/ Ești un singur da și-o mie de nu.”(Spune)

Albumul „Norul Nouă” este un pansament pentru o durere cunoscută, o durere în fața căreia îți găsești puterea să râzi și să mergi mai departe trăgând-o după tine ca pe o carapace goală.

Foto via Rocanotherworld