Pescărușii zboară
Om la lună s-a remarcat în peisajul alternativ românesc printr-o muzicalitate profundă, atmosferică și confesivă, dezvoltând un stil propriu care pendulează între melancolia poeziei și energia unei tinereți pe care o găsești la un moment dat în interiorul tău. Pe măsură ce trupa a evoluat, sunetul lor a căpătat mai multă densitate și rafinament. Experimentele sonore s-au intensificat, iar elementele electronice subtile, layering-ul complex și ritmurile mai accentuate au conturat o maturizare muzicală evidentă. Textele au rămas în continuare un pilon central – profund personale, poetice, dar și din ce în ce mai universale în tematică, vorbind despre iubire, fragilitate, timp și feluri variate de apartenență. Nuanța profund introspectivă ce vine încă de la primele iterații muzicale se păstrează și acum, în cel mai recent album – Solaar, un material de treisprezece piese, și cu lungime de peste o oră, un întreg drum către și dinspre tine, pornind de la o lume care nu crezi că poate exista, și ajungând înapoi după ce ai văzut-o cu ochii tăi.
Albumul Solaar, cel mai recent din discografie, vine ca o încununare a acestei evoluții, reprezentând un moment de sinteză și expansiune artistică. Muzical, Solaar este cel mai complex și coerent proiect al trupei, în care influențele ambientale, rockul alternativ, experimentele lirice, cât și elementele electro se împletesc fluid, construind o atmosferă aproape hipnotică. Versurile devin aici mai rafinate, mai bine încastrate în structura muzicală, iar vocea lui Doru Pușcașu se așază cu o naturalețe impresionantă în peisajul sonor destul de vast. Albumul reușește să fie, simultan, introspectiv și expansiv, ceva ce nu se întâlnește atât de ușor în peisajul muzical alternativ românesc.
Albumul se deschide cu piesa Libelule dansează, un imn care descrie cadrul aventurii, care se dovedește a fi, întâmplător, și imaginea albumului: „Pe malul abrupt/ Iar se face zi/ Libelule dansează./ Vântul s-a oprit/ Se vede-un catarg/ Ploaia urmează/ Barca de pescari/ A plecat spre larg/ Farul luminează/ Țărmul e pustiu/ Oamenii sunt duși/ Mintea stă trează/ Am să rămân aici/ Al meu e-acest mal/ Am să rămân aici/ Al meu e-acest mal/ Barca s-a întors/ Plasele s-au strâns/ E trecut de amiază.” (Libelule dansează)
Deși nu pare, piesele sunt legate între ele printr-o stare accentuată de neliniște, uneori ascunsă și de elemente naturale, alteori doar resimțită ca o presiune light: „Ziua noastră a-nceput/ Fiecare-n colțul lui/ Așteptând la celălalt, pierdut./ Tu stăteai în patul strâns/ Ascunsă-n turnul tău de sus/ Și nu îi erai nimănui de-ajuns/ Pe strada de vizavi/ Nelipsită ești din gând/ Dar răspunsul stă ascuns/ Sub draperii/ Liniștea se întețea/ Aburul plutea pe sus/ Și ne tot fuma și ne tot fuma/ Și ne tot fuma.” (La răsărit)
Din când în când, în piesele Om la lună sunt făcute trimiteri subtile către opere literare, pe care le găsești dacă privești cu foarte mare atenție elementele distinctive. În piesa Pescărușii zboară găsim o trimitere directă și cât se poate de îmbucurătoare la nuvela lui Richard Bach, Pescărușul Jonathan Livingston, unde zborul este o temă pe cât de simplă, pe atât de importantă, și unde se trag o seamă de concluzii foarte apropiate celor din piesă: „Mai vrei?/ Ce minuni ai mai făcut/ De ultima oară?/ Pescărușii zboară/ Deși au tăcut./ Mai vrei?/ Câte mâini ai mai ținut/ De ultima oară?/ Pescărușii zboară/ Și când s-au pierdut./ Mai vrei?/ Chiar de-au sărit scântei/ Pe aripi deschise/ Pe aripile noastre rămase la chei./ Mai vrei?/ Ce finaluri ne-am promis/ De ultima oară./ Pescărușii zboară și în vis.” (Pescărușii zboară)
Și la fel ca în cazul Pescărușului Jonathan Livingstone, există o obsesie a libertății, o imagine recurentă a unei căderi în gol care nu mai are ascunzișuri, care nu poate crea probleme, care nu are niciodată cum să se sfârșească prost: „Ești liber să faci ce vrei/ Și-ți mai dau și eu din anii mei/ Ești liber să te revolți/ Să-ți ascuți unghii, să-ți crească și colți/ Ești liber să mă contești/ Până la urmă cine-s eu să-ți spun cine ești?/ Ești liber să fii flămând/ Să iei din tot și toate din când în când.” (Serpentine)
Una peste alta, Solaar nu este doar o colecție de piese, ci o experiență auditivă și emoțională completă, care reflectă atât maturitatea trupei, cât și curajul de a face când te aștepți mai puțin, salturi în gol. Dacă primele albume au fost așa zise „jurnale de emoții”, Solaar este o hartă sonoră a unui univers interior, conturat cu o claritate și o sensibilitate aparte pe un mal abrupt, lângă o mare care știe când să fie prietenoasă, îndrăgostită, sau cu totul apatică. Acest album fixează definitiv trupa Om la lună ca una dintre cele mai relevante și coerente prezențe ale scenei alternative din România, capabilă să vorbească profund și sincer despre tot ce ne doare, și tot ce ne mângâie când doar muzica ne-a mai rămas.
