Confort sporit

În muzica românească, o dată la ceva vreme, apar albume care nu încearcă să te preseze în a le înțelege estetica prin procedee extrem de complicate, ci se înfățișează în fața ochilor și urechilor tale cu o sinceritate debordantă, în feluri în care nu ești pregătit să le găsești. Nu apar foarte des, dar și când apar și ai norocul să le descoperi, înțelegi de ce ți-au tăiat calea. În această categorie pot încadra câteva materiale apărute în ultimii ani, dar cel mai recent exemplu este ep-ul trupei Rana – Noi doi (versus restul lumii). Ca și în cazul celorlalte materiale Rana, putem observa că și aici este vizată o stare comună – familiaritatea – văzută ca un colac de salvare dintr-o lume care devine prea mare, prea greu de înțeles.

Formația Rana s-a născut în toamna anului 2016, în Pitești, dar s-a afirmat rapid pe scena alternativă din București și din marile orașe ale țării. Cunoscută pentru sound-ul său de rock alternativ cu influențe emo și indie, trupa reușește să combine energia brută a chitarelor cu versuri introspective și vulnerabile, uneori extrem de tăioase. Textele lor explorează teme profunde, cum ar fi fragilitatea umană, anxietatea și căutarea de sens într-o lume în continuă schimbare, transformând fiecare piesă într-o experiență emoțională autentică.

De-a lungul anilor, Rana și-a consolidat identitatea artistică printr-un parcurs muzical coerent și sincer. EP-ul de debut, Verde electric (2022), a adus trupei atenția scenei alternative, iar continuarea – Codependent (2023) – a oferit o poveste sonoră în șase capitole despre relații, dependență emoțională și eliberare. Mai recent, single-ul Război marchează o revenire la melancolia care i-a consacrat, dar și o maturizare sonoră ce confirmă locul formației printre cele mai promițătoare nume ale noului val de rock românesc. Ep-ul cel mai recent Noi doi (versus restul lumii) vine în continuarea stilului trupei, dar cu o forță lirică amplificată.

Încă de la prima piesă – Intro – senzația de familiaritate se profilează versuri: „când te privesc/ orizonturile-s parcă mai aproape/ aș putea să îți vorbesc/ despre toate astea pân la nesfârșit/ dar mi-e frică de singurătate/ și tu-mi spui că mai singură ești când ești cu mine/ iubirea-i doar pe jumătate/  oare putem s-o transformăm în realitate?” (Intro)

De altfel, în Ars poetica, se simte o siguranță, o limpezime a versurilor, sub un ton de chitară venit dinspre Brian Molko: „cînd scriu despre ea/ aleg cuvintele atent/ ca boabele verzi de cafea/ sau fluturii ce nu vor zbura/ niciodată/ mă uit la rochia ei lungă/ lungă pînă-n pământ/ iar uneori uitarea n-alungă/ nici chipul nici ultimul cuvânt/ și ne înălțăm/ fiecare spre cerul său.” (Ars poetica) Există în mai multe din piesele trupei RANA o nevoie de separare nedusă până la capăt, producând un efect de yo-yo controlat, conchis prin refrenul „ne înălțăm, fiecare spre cerul său”.

În piesa Hotel, Bogdan Tănăsescu, autorul versurilor, găsește și în situațiile angoasante un loc familiar, un spațiu în care să-i fie liniște, chiar și dacă nu e o situație ideală: „nu e nevoie de nimic/ poate doar să-mi repari niște uși blocate/ cu fiecare altă întrebare/ mai apare o cameră cu vedere spre mare” dar care devine, ușor-ușor, o situație limită pe care nu o mai poate evita, și ajunge să o accepte: „un film derulat înapoi/ asta suntem noi/ asta suntem noi/ împreună, dar niciodată doi/ asta suntem noi asta suntem noi/ scurt-metraj niciodată-n cuvinte/ asta suntem noi asta suntem noi/ împreună, dinte pentru dinte/ asta suntem noi asta suntem noi.”(Hotel)

Un lucru prezent în toate piesele Rana lansate până acum este dragostea hipnotică, de multe ori neîmpărtășită întru-totul care se instalează în primă fază ca frică, trece spre panică și ajunge într-un final să fie o acceptare a unei dureri confortabile: „dragostea ta/ e o iluzie dulce/ aproape oarbă/ un mers desculț/ pe o singură șină/ și în final nu te-ntreb/ cine e de vină/ și acum înțeleg/ de ce avioanele de pe cer/ pierd din altitudine/ și inima mea devine centrul tuturor cutremurelor lumii/ și a ta.” (Cutremur)

În acest periplu organic prin sentimente familiare vine și o rază de lumină, o blazare care aduce bucurie când e împărtășită, și asta chiar în piesa care dă numele albumului, unde găsim un crescendo de speranțe încununate de un strigăt puternic, o mantră a descătușării înfățișată prin refrenul scurt dar cuprinzător: „și o să ți le zic pe toate/ vor fi atâtea cuvinte/ nemaiîntâlnite/ cuvinte pe care/ le-am tot sechestrat/ atât de mult în mine/ și te rog să nu îți fie teamă/ să mă prinzi/ atunci când iarna va veni/ iarna care ne va îmbrățișa/ cu toată tristețea sa./ și noi doi versus restul lumii.” (Noi doi (versus restul lumii)

Dacă ar fi să scoatem elementul sonor din acest album Rana, rămânem cu o poezie viscerală, puternică, o poezie care este capabilă să te ia aproape ca un martor într-o călătorie pentru care te-ai pregătit toată viața, dar nu ai știut niciodată când urmează să se întâmple.