How do you say in English?

În fiecare trupă românească apărută în ultimii douăzeci și ceva de ani este o fărâmă de Partizan – voit sau nu, e greu să nu găsești undeva, într-un colț de piesă o referință ecclectică, un riff cu fuzz sau un zgomot care te scoate dintr-o poveste și te trimite instant într-alta la fel cum numai Artan și Suedezu o pot face. În anul 2025 Partizan a făcut ceva la care nu mulți se așteptau – au lansat un nou album – Nori peste Sălăjan – un album cu 9 piese noi, intense, puternice, cu o doză de nebunie perfect echilibrată cât să cazi de pe scenă, dar numai după ce ți-ai aranjat în prealabil două saltele să cazi cu stil. Acest nou album – Nori peste Sălăjan – este abia cel de-al treilea album de studio al trupei bucureștene Partizan, lansat la nu mai puțin de douăzeci și doi de ani după albumul precedent, București, lăsând pauză de vreo două generații până să se întoarcă și să ne dea lumea peste cap din nou.

Înființată în 2001, Partizan a venit ca un răspuns ironic și tăios la tranziția postcomunistă – după cum apraope ne-au învățat în manuale, iar prin piese precum „Fata mea” sau „Banii” au capturat absurdul cotidianului românesc bine reprezentat la acea vreme și în presă sau în TV, cu un umor sec și un sound minimalist, devenind imnuri ale unor generații suficient de deziluzionate, dar care așteptau, și încă așteaptă o lumină salvatoare de undeva. Deși formația nu a fost niciodată în centrul scenei alternative de club, fiind mai degrabă o voce discretă a unui deranj controlat, Partizan s-a poziționat mereu într-un spațiu paralel, doar al ei, greu de încadrat stilistic, dar cu o serie de influențe pe care le-a luat și transmis mai departe în muzica românească underground cu generozitate.

Dacă este ceva ce trupa Partizan păstrează constant în muzica pe care o face, chiar și la zeci de ani distanță, este spiritul punk-rock, fiind în același timp contestatar, haotic, jucăuș și profund, refuzând cu încăpățânare formele fixe atât de plcitisitoare și recognoscibile.

Albumul Nori peste Sălăjan se deschide cu piesa manifest, „An Englishman in Sălăjan”, o trimitere directă către hit-ul lui Sting „Englishman in New York”. Piesa este un prolog al unei povești care se rescrie – e intrarea într-o lume pe care ei au mai evidențiat-o de-a lungul timpului, iar acum, prin această piesă se redeschide publicului. Este o lume diformă, nebună, cu propriile-i reguli, o lume în care nu este deajuns să intri, cât trebuie să te adaptezi și să-i intri grații ca să o înțelegi. „How do you say in english policlinica Vitan” – este mantra acestei piese, iar safe-word-ul pe care trebuie să ți-l tatuezi în minte, cel care te va scoate, dar și te va băga în probleme este cuvântul „Fun”.

Prin acest portal, Partizan te bagă în versiunea lor de „Țară a minunilor”, un loc în care pășești cu grijă. Piesa „Păsări de noapte” este o radiografie a unui nightlife care se întâmplă furibund, și în care trebuie să intri cu grijă, ca într-un râu cu debit uriaș.

Piesa „Îmi place dansul” vine ca o continuare firească, o invitație la ritualul prietenos, un ritual pentru care nu ești pregătit, dar pentru care ești oricând gata: „Îmi place dansul, sunt vrăjit/ Îmi place dansul, fericit/ Îmi place dansul/ simt că zbor/ ascult șocat și calc ușor (…) Îmi place dansul/ dansez cu tine dacă vrei.” (Îmi place dansul)

Incursiunea în lumea aceasta continuă prin piesa „Oameni în zbor” care îți arată, asemeni portretelor mișcătoare din Hogwarts, o lume care s-a pierdut în timp. Este poate una dintre cele mai dense și apăsătoare piese de pe album dacă o privești din prespectiva aceasta, văzând pierderea ca un câștig într-un macrameu țesut deasupra orașului care să-l protejeze foarte puțin.

Orașul te îmbrățișează cu mâinile reci de multe ori, cu mâinile ude, murdare, cu mânecile rupte, dar îmbrățișarea vine, și într-un fel este explorată în piesa „Sentimentul”, unde apare acest fals sentiment de siguranță: „Nori de plumb/ Oameni de plumb/ Ziua, noapte, apă aer, totu-i de plumb/ Chiar și florile-s de plumb/ de fier sau de plumb/ Am doar sentimentul că nu pot să mă ridic/ Sentimentul meu.” (Sentimentul)

Într-un univers într-o continuă reformare, „Omul care a uitat Limba română fără să părăsească ţara” este un personaj extrem de prezent care nu îți spune multe lucruri definite, dar pe care îl auzi în permanență ca o voce care îți apare după o noapte lungă, o voce care încearcă să te îndrume spre casă fără să știe cu precizie unde stai, dar care are bunăvoință.

Albumul și povestea se încheie cu piesa „Ziua în care am părăsit planeta” un fel de ending credit ca în Star Wars, o piesă care închide ușa de urgență pe care trebuie neapărat să ieși înainte ca toată povestea să se risipească în cuvinte încercând să o explici.

Chiar și după atâta timp, după perioade mai bune sau mai grele în viața formației, Partizan ne livrează un album cât o lume paralelă în care trebuie să credem cu putere ca să o putem vedea și simți la capacitate maximă. Intră cine vrea, scapă…