Play ▶

Instituția Oigăn

Există momente când, de nicăieri, apare cineva care dă totul peste cap. În anul de grație 1976, în finala campionatului european de fotbal din Belgrad, la loteria penaltyurilor unde se întâlneau Cehoslovacia și Germania de Vest, la chiar ultima lovitură a seriei pentru echipa Cehoslovaciei, s-a apropiat de punctul cu var Antonin Panenka. Și cum a făcut, cum a reușit, de atunci și până în zilele noastre, și o eternitate de acum încolo, vom avea un stil de lovitură de pedeapsă denumită după el, Panenka cea frumos zdrobitoare. Toată introducerea asta merge undeva, vă asigur, și anume la ce vom putea noi reține peste ani că ne-a rămas din muzica alternativă românească, ce stil, ce interpretare, ce spirit. Un posibil răspuns la toate astea poate fi dat într-un singur cuvânt – Oigăn.

Pentru cine nu știe, Oigăn, (Eugen Nuțescu, pe numele său de pământean) este o adevărată instituție a muzicii românești post-comuniste. Cine nu l-a căutat, la găsit cu siguranță în cel puțin o formație pe care a văzut-o live la o primă întâlnire, sau l-a auzit cu siguranță pe un post de radio, și dacă nu s-a nimerit să fie acolo, măcar în ultimii ani la un festival de mare anvergură tot l-a văzut, fie că era la chitară, la voce sau la bass. Și dacă era cu formația KUMM, sau Robin and the Backstabbers, fie Moon Museum, solo cântând pisele sale, sau solo cântând Dylan, sau mai recent cu formația Pinholes, Oigăn este ubicuu.

Și anii au tot trecut peste noi toți, și i-am simțit fiecare cum a putut, doar că în timpul acesta Oigăn a devenit o supernovă. A demonstat în suficiente piese că poate scrie bine, și ca să nu rămână doar un manifest aruncat prin boxe, în 2021 a publicat un volum de versuri, Piese de schimb pentru păsări călătoare (Editura Curtea Veche), în care-și strânge amintirile și gândurile de pe drum, dintre concerte și din interiorul muzicii în care trăiește cu drept stabil de proprietate. Și dacă le citești, și-ți închipui și tu cum este să stai la umbra unei scene după probe de sunet la ora unu și concert la nouă jumătate, într-o zi tulburător de călduroasă de vară, ai putea lesne să înțelegi de unde vine briza: „aș vrea să punem coloranți în priviri ca să se vadă/ traiectoriile./ să părem ancorați de vitrine, de fuste, de mașini fițoase…/ aș vrea să vorbim fiecare pe limba lui unică și personalizată./ (să nu existe Google translate sau alte trăsnăi ajutătoare)/ ca să ne înțelegem că nu ne/ înțelegem de fapt.” (aș vrea ca avioanele să nu mai zboare în linie dreaptă)

@The Phope – (https://instagram.com/the_phope)

Cine nu a trăit frumoasele dureri ale trubadurului de cursă lungă, cine n-a văzut cum e în spatele scenei înainte să ajungă apa, cine n-a simțit măcar o dată un fior pe șira spinării văzând o mulțime enormă fremătând, sorbindu-ți versurile, ar trebui să-și treacă această carte pe lista de dorințe. Și dacă tot se porneșete pe acest drum, este neapărat să se ajungă și la cel mai recent album al lui Oigăn, Antimaterie, un manual de bune practici muzicale care vine, firesc aș spune, în continuarea volumului menționat anterior.

Albumul conține unsprezece piese cu titluri cât se poate de sugestive: Zoologie, Sociologie, Meteorologie, Matematică, Limba și Literatura Română, Anatomie, Desen, Teologie, Limba Engleză, Ora de muzică și Filosofie. Practic, în acest album, Oigăn face lucrul pe care și-l dorește fiecare ministru al educației pe care l-am văzut în ultimii mulți ani – o reformă a educației după chipul și asemănarea sa (și a invitaților de pe piese). Adevărul fie spus, oricând ar fi preferabilă reforma din Antimaterie celor pe care le-am tot văzut învârtite ca fețele de cub rubik de câteva ori pe an. Și ca reforma să fie completă, pe acest album s-au adunat invitați unul și unul: Jurjak, Ana Ularu, Mihai Grama, Lucia, Ami Crișan, Adrian Despot, George Gâdei sau Nick Făgădar.

Stilistic, piesele vin din toate orizonturile muzicale în care activează sau a activat Oigăn, fiind ușor de reperat pentru cei care au mai urmărit scena de rock alternativ românească. Chitara acustică este un element de sine stătător care dictează destul de bine tonul pieselor, nici prea lente, nici prea agresive.

Versurile, uneori calculat naive (Roșu/ ca garderoba lui Moșu’/ pe care-l cheamă fix ca pe tine/ și când nu ești cuminte nu vine – Desen), alteori tăioase (Suntem mari iubitori de animale și de minorități/ Pe unele le facem bucate/ pe restu’ bucăți, bucăți – Sociologie) transmit ceea ce căutam de mult în muzica românească – bucuria ingenuă de cânta de dragul muzicii, fără încrâncenare, fără o matematică a comercialului din spatele muzicii. Cine ajunge la Oigăn prin Antimaterie cu greu va putea pleca, și se va alătura celor care au venit de la albumul precedent din 2009, Sex with Onions, și celor, și celor, și celor….

Prin Antimaterie, Oigăn & co. ne demonstrează cât de ușor este să spui totul cu foarte puțin, și cât de departe te poate duce muzica atunci când îți petreci mai puțin timp gândind-o, și mai mult timp trăind în sânul ei, până cât te asimilează complet. Și cum am zis și la început, la fel ca Antonin Panenka, în câțiva (nu mulți ani) vom ajunge să vorbim despre Oigăn ca despre o instituție pe care nu o va mai putea nimeni constesta.

Foto – The Phope via Rocanotherworld

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *