Polaroid din 2009
În anul 1999, într-un orășel din Illionois, o formație lansa un album, și imediat după aceea dispărea. Albumul acela rămas în aer a ajuns să fie ascultat de foarte multă lume, și într-un timp foarte scurt și-a căpătat renumele de album cult. Acel album este „American football” al formației americane cu același nume. După lansarea albumului, AF s-au despărțit, și au stat vreme lungă așa, lăsând doar muzica să creeze un mit, o așteptare continuă pentru cei care i-au îndrăgit.
Acum, dăm un fast-forward până în 2009, când în lumea întreagă apăreau albume ca „Humbug” de la Arctic Monkeys, „Tonight: Franz Ferdinand” de la Franz Ferdinand, „Wall of arms” de la The Maccabees, sau „The Hazards of Love” de la The Decemberists, iar în România își făceau simțită prezența The Amsterdams cu albumul „Adolessons”. Am mers atât de departe în timp pentru că a trecut o viață de atunci, s-au schimbat toate, și totuși albumul acesta sună în continuare impecabil, și este printre primele albume produse la noi care, sper eu, va avea soarta albumului American Football menționat anterior.
The Amsterdams cântă și acum, dar au devenit din ce în ce mai discreți. Au schimbat mai multe formule de formație, păstrând un nucleu comun de la începuturi prin Andrei Hațegan, Ovidiu Bejan și Andrei Ungureanu. Formația a apărut în anul 2005, au lansat EP-ul de patru piese „Automatic” în anul 2007, dar s-au făcut cu adevărat cunoscuți după ce au lansat albumul „Adolessons”, după care au mai urmat încă alte trei albume – Electromagnetica (2011), Winds apart (2013), Eternity for dummies (2016).
După o lungă perioadă de timp am reascultat albumului „Adolessons”, încercând să-l parcurg cu mintea de acum, dar oricum aș fi făcut, m-am transportat imediat înapoi în timp, în primul club de rockeri din Piatra Neamț unde i-am și auzit live când au avut turneul de lansare. Sunt albume care îmbătrânesc rău, am văzut asta în mai toate experimentele care au încercat să surprindă momente hip ale vremurilor de atunci, și ascultate după câțiva ani parcă nu mai au sens. Albumul „Adolessons” a îmbătrânit ca un vin bun – fără stridențe, fără lipsă de context, totul îmbrăcat într-o mantie de viitor album cult.
„Adolessons” transmite un vibe melancolic, o joacă de cool-kids care și-au luat primele perechi de Converse și au descoperit muzica indie, stau doar între ei și ascultă formații obscure pe care le împart cu prietenii, și nu își doresc nimic mai mult decât să le audă live la un moment dat. Piesele au personalități diferite și individuale, dar adunate, au sens în contextul unui album care aduna sub el ca o umbrelă primii hipsteri care aveau în buzunare diferite ale hainelor și o primă versiune de iphone, dar și un nokia 3310 cu high-score la snake și fără numere salvate în agendă.
Piesa „Chased by the housewives” desfășoară în fața ascultătorului un peisaj domestic de film comedy-drama din anii 2000, unde viața pare cât se poate de sigură, și protagoniștii au timp săse privească dintr-o perspectivă exterioară: „I’ve been livin’ in the soul house/ Too much love without a warning/ I’ll be chased by the housewives/ And their children when they’re growing/ Tell my mom to do the laundry/ While I go out and play my football/ We’re all kids when in the green field/ But we just hate to meet the parents.” (Chased by the housewives)
Refrenul piesei este o mantră a albumului, și poate fi văzut și ca o mantră a generației, prin felul în care însumează toate stările pe care milenialii târzii le trăiau într-o vreme a experimentelor și a experiențelor revelatoare: „No matter how you change your life/ Make me wait/ Another day or so/ No matter how you waste your life/ Make me wait/ Another year or more. (Chased by the housewives).”
Piese ca „Lights out” sau „Laika” activează în ascultător o rebeliune pe care n-o credea posibilă. Sunt câteva teme la care nu te gândești când ești tânăr, pentru că atunci când ești tânăr ești nemuritor. Și ajungi să te întâlnești în ceea ce citești sau ceea ce asculți cu diverse stări care te scufundă puțin într-un lac de melancolie, și singurul mod de a ieși de acolo este dacă strigi tare, nu lași nimic să te tragă în jos – „Take it back from your heart/ Throw it back in your head/ Take it back from your heart/ You can see us falling (Lights out)” sau „Laika was/ Laika was/ Laika was here” (Laika) cum vedem în finalul celor două piese.
În tot albumul „Adolessons”, The Amsterdams au adunat tot ce este mai bun din ce au trăit & ascultat, și le-au pus ca niște maeștri păpușari într-o scenetă care e gata să te dea peste cap. Aici se întâlnesc The Klaxons (cu un album – Myths of the near future – pe care îl găsesc foarte aproape în materie de construcție cu cel de la The Ams), se întâlnesc Editors pe de-o parte, și poate niște Handsome Furs, cu ceva The Maccabees și poate puțin Grizzly Bear, astea ca un cinci, poate zece la sută…restul de nouăzeci sunt doar ei.
Chiar dacă au trecut vreo două vieți de când albumul acesta a fost lansat, eu cred cu tărie că se va întoarce într-o zi ca un boomerang pe care l-ai aruncat când erai copil, și nu știi de unde s-a întors când te urci într-o noapte într-un taxi, și te lovește cu nesaț melancolia.
