Astă seară dansăm în familie

Există o imagine aici pe care dacă nu ai văzut-o, e posibil să nu o înțelegi. O masă plină, pet-uri cu suc și apă minerală, farfuriile bune, o față de masă cu petele ascunse pe dos, niște lumânări generice și o bibliotecă plină de cărți BPT. Și apoi, de la stânga la dreapta vezi o familie dichisită, îmbracată cu hainele noi, blugii de un bleu sărbătoresc și cravate apretate la dungă. Toată lumea în șosete și cu o bucurie mare îndreptată către televizorul cu tub, proaspăta achiziție a casei, color, cu sau fără telecomandă, din care se aude cristalin un sunet de romanță. Revelionul poate începe. Cu întârziere, ajunge la masă mezinul familiei, cu o bandană legată pe frunte, mănuși fără degete, un tricou negru și fără chef de petrecerea asta. Și atunci revelionul cu adevărat poate începe, când toată lumea ajunge să simtă tensiunea care crește după fiecare fel de mâncare, o tensiune nu neapărat rea, nu neapărat nedorită.

În linii mari, cam pe acolo se situează atmosfera generală a EP-ului D.E.N.I.S, Televizor Color, un material scurt, de doar patru piese, care are avantajul de a fi deopotrivă tăios și extrem de plăcut. Cu ceva vreme în urmă am aruncat o privire mai atentă pe albumul de debut al lui D.E.N.I.S (Daniel Boiangiu), Miezul Nopții București, și atunci notam că albumul „este mai mult decât orice, o stare…o stare continuă de nesiguranță, sevraj, bucurie și undeva în spate, plutește un abur de paranoia care dispare progresiv.” Interesant este că și albumul Televizor Color este în continuare bazat mai mult pe crearea unui cadru general, a unei atmosfere în care scopul nu este o înșiruire controlată de acțiuni, cât mai degrabă un soi de „open world” din jocurile video în care îți contruiești o viață într-un scenariu pe care în mod normal poate că nu l-ai gândi atât de ușor.

Prima piesă, cea cu care se deschide Televizor Color este și piesa care dă numele albumului, și încă din primele secunde se poate auzi primul strat de decor auditiv care lucrează la o scenă completă. Inserturile de reclame TV din alte vremuri cu muzică adecvată creează rama în care aștepți pictura să se așeze. Și într-adevăr, când pictura începe să apară, nu îți mai poți lua ochii de la ea. De sus în jos, ca un polaroid care începe să-și arate culorile după ce l-ai lăsat o vreme să se aclimatizeze, imaginea care se creează este cea a unui televizor color devenit portal: „Aseară am atins o antenă / Mi-am jurat să fiu mereu cu ea / Aseară am atins o antenă/ Prin ecran ea mereu mă privea/ La televizor/ Televizor/ Televizor/ Televizor color color color/ Pe degete piele nu simt/ Doar cioburi reci și amăgiri/ Zgomot și zumzet, văd carne și buze/ Cred că m-am îndrăgostit” (Televizor color).

A doua piesă de pe album, „Arbeit, arbeit”, îndeamnă la muncă de la început și până la sfârșit, cu un bpm alert și versurile simple repetate încontinuu: „Arbeit, arbeit/ Toată ziua arbeit/ Arbeit, arbeit/ Te iubesc” (Arbeit, arbeit). Se simte în piesele D.E.N.I.S o nevoie de agitație ca formă de viață, ca element total care ține tot mecanismul în funcțiune, un tip de agitație de care nu te poți feri o dată ce ai intrat în vria ei.

Atmosfera domestică de revelion în familie, în fața televizorului, cu lungi conversații contradictorii urmate de alte lungi momente de introspecție, este perfect redată în piesa „Crimă oribilă (în marele oraș)”: „Nu ți-am spus să nu te duci acolo/ Mă-ta și tac-tu noi, părinții tăi/ Noi am vrut să îți fie doar bine/ Și tu te-ai anturat cu oameni răi„ (Crimă oribilă (în marele oraș). Plutește în aer un conflict care stă să izbucnească, și parcă în ideea cosmetizării conflictului, apar detalii noi, menite să facă toată povestea mai veridică, să tulbure liniștea care mai zăcea ascunsă undeva într-un capăt de cameră: „Scos din geacă un cuțit lucește/ Pe stradă curge sânge roșu aprins/ Îl vede visător, îl amăgește/ Orașul l-a privit cum el s-a stins” (Crimă oribilă (în marele oraș).

Ultima piesă, intitulată „1:12 noaptea”, este instrumentală și vine ca o încheiere firească a unei seri care prevestea multe, și a livrat la fel de mult cât a reușit revelionul de la televizor. Este liniște la 1:12, este liniștea care nu mai are nevoie de cuvinte, dar totuși liniștea care încă mai aude un ritm în timpane, ritmul pe care ai dansat în ultima oră, ritmul care ți-a rămas de anul trecut, ritmul pe care îți pregătești glumele pentru a doua zi dimineață când le vei spune tuturor de la masă că nu i-ai mai văzut de anul trecut.

Cu acest EP, D.E.N.I.S. dă noi valențe post-punk-ului românesc prin simpla reîmprospătare a unui sunet pe care poate de multe ori n-am știut mulți dintre noi că îl avem atât de aproape. Albumul sună ca tot ce n-am mai auzit de foarte multă vreme în muzica românească, și faptul că acum avem ocazia să avem un sunet așa sincer care să ne treacă din boxe tocmai până în suflet este un adevărat câștig pentru noi toți cei care mai aplecăm urechea spre underground-ul românesc. Așteptăm cu mare interes și alte materiale asemănătoare, cum așteptam în șlapi sau nu, primul dans al unui revelion în sufragerie.