Marea mare căutare
Adormi și deodată te trezești: e 2013, o altă viață, practic viața de dinaintea acesteia, ești în putere, vezi tot ce e nou la tv, asculți muzica nouă pe CD, înțelegi că youtube-ul începe să fie un mediu fain & important pentru muzică, ai încă music player pe care îl cari în buzunar și tot felul de căști prinse în cabluri. Viața e ok, schimbi lucruri care nu îți plac pentru că poți, și ești pur și simplu indestructibil. E 2026, au trecut ani, îți amintește o alarmă de la telefon să-ți iei vitaminele, nu mai ai CD-uri (poate), și stream-ul face figuri uneori când n-ai semnal. O viață între cele două evenimente, ești oarecum la fel, și dai play din nou la ce dădeai și atunci. Cam de aici pornim în drumul nostru de azi – sunt treisprezece ani de când a apărut albumul Marea căutare de la Omul cu Șobolani, și după atâta amar de vreme formația pregătește un material nou, cu același spirit revoluționar, aceeași vervă creatoare și cu versuri la fel de tăioase. N-am uitat de Fabrica de păpuși (păstrăm asta pentru un material ulterior), dar găsesc că e important să revizităm acest album acum ca să avem ceva termeni de comparație când apare următorul, plus că muzica OCS nu are termen de valabilitate, iar piesele scrise chiar și pe la începutul anilor 2000 sunt la fel de actuale astăzi, cum erau și atunci când au ieșit pe Atomic sau MTV.
Născută din „incestul luminii cu amurgul” (cum zicea poetul) în 1997, la malul mării, în Constanța, Omul cu Șobolani (OCS) este una din trupele alea care nu doar că au traversat timpul, ci l-au modelat în propriul lor ritm piesă cu piesă. Aproape treizeci de ani de căutări (mâine-poimâine se fac!), 8 albume, și câteva generații de fani mai târziu, OCS rămâne un reper solid în peisajul rockului alternativ românesc. Cu un sunet recognoscibil din primele secunde – o combinație de energie brută, lirism urban și refrene care te prind fără avertisment – OCS a crescut organic, de la underground-ul anilor ’90 la statutul de headliner pe marile scene ale țării. Muzica lor e despre neliniști, despre oraș, și despre toate formele de libertate pe care le căutăm între două distorsuri de intensități diferite.
Marea căutare a venit ca un val care ne-a luat pe toți pe sus. Fiecare piesă a lovit puternic, și nu doar prin versuri. A fost, poate, ultimul album care ne-a pus în cap, fiind pentru mulți piatra de temelie muzicală. Cele zece piese se leagă într-o poveste spusă mai degrabă prin aforisme și maxime adunate în urma iluminării controlate după ce a fost văzută toată lumea de mai multe ori. Trupa Omul cu Șobolani pare, prin acest album, că a fost unde a vrut, și-a văzut Vietnamul și s-a întors să-l povestească – Vietnamul ei care s-a dovedit a fi, într-un final, Vietnamul nostru de toate zilele.
Albumul se deschide cu piesa Ni se pregătește ceva un trigger warning foarte bine calculat, o atenționare care îți lasă timp suficient să-ți dai seama dacă vrei să mergi mai departe, dacă vrei să te arunci în povestea asta: „Iar am hrănit pisica,/ Mi-am părăsit iubita,/ Deja nu mai e amuzant./ Mi-am dat niște palme,/ Nu mai mănânc carne,/ Dau bună ziua la vecini./ Pune-mi o dorință acum,/ /Împlinirea e deja pe drum,/ Aici chiar miroase a fapte frumoase,/ Desigur, ni se pregătește ceva.” (Ni se pregătește ceva)
După & dacă ai acceptat termenii și condițiile, intri cu adevărat în poveste, și de aici totul se amplifică. Piesa Am ce dau te învață de la început că mai întâi trebuie să te înțelegi pe tine ca să înțelegi ce se întâmplă în jur. Practic, de aici te ia de mână propriul tău înger păzitor, îți dă să bei ceva, și te poartă prin fiecare nivel: „Pe un drum național,/ După un an mai mult banal,/ Mă trage pe dreapta, Conștiința:/ – Ce-ai mai făcut?/ Unde-ai mai fost?/ De ce nu mai vii la noi la cină?/ – N-am făcut nimic,/ N-am făcut nimic,/ M-a luat subconștientul la el în mașină.” (Am ce dau).
Cu cât de adâncești în lumea aceasta, cu atât dai de mai multe lucruri pe care vrei sau nu să le vezi. Ajungi să vorbești tare și apăsat. Ca mai apoi să vezi că de fapt vorbești către o oglindă, către tine, către un vis pe care l-ai găsit unde nici nu credeai că se poate ascunde: „Visule spune-ne cine e sau ce e,/ Dacă-i de rău sau bine/ Trenul vine sari în el, sari în el, sari în el, sari în el, reține/ Dacă nu-ți faci visul și-l face altul cu tine.” (Visule)
Nivel cu nivel, cobori (sau urci?) într-un purgatoriu care îți prezintă toate cele vrute și nevrute, și astfel ajungi să în față Pandora care are ca unic cod un imn cântat din toate părțile posibile – „N-o deschide!”, dar și Hiroshima care se deschide ca o carte a adevărurilor știute de nespuse: „John Lennon și-a luat un glonț în cap/ Kennedy a fost, la fel, un pic șifonat/ Primarul din Pisa m-a sunat/ Are un turn cam prea înclinat /Michael a luat pastile de albit /Cobain a apăsat pe trăgaciul greșit/ Thom Yorke face tumbe prin casă și știe/ Că astea toate-s datorită mie.” (Hiroshima)
Lumina de la capătul tunelului vine la Etajul 28 piesa care închide albumul, întoarcerea la un teritoriu cunoscut, la o liniște care vine firesc după un zbucium foarte mare: „Stau la etajul 28/ Văd lumea de sus, ea încă nu s-a copt/ Deci nu pot s-o culeg, nu pot s-o înțeleg.” (Etajul 28)
Marea căutare este un album care, văzut acum, încapsulează o lume pe care am trăit-o cu toții, dar pe care nu vrem să o mai recunoaștem. Lumea asta e tot aici, tot foarte aproape, și stă pregătită, gata-gata să ne înhațe din nou când vom lăsa garda jos…
Iar astea toate-s datorită…
