Play ▶

Noi, și ceilalți noi

Ești pe marginea ușii unui avion de mici dimensiuni, te uiți în jos și tot ce vezi e numai teren care pare din ce în ce mai blurat, și nu prea poți distinge mare lucru. Se vede niște apă, câțiva copaci, și niște punctulețe mici care par a fi case. Și cum tot încerci să le distingi și să-ți găsești un punct în care să aterizezi, sari și rămâne să vezi tu în cădere unde ajungi. Plutești în aer o vreme, simți cum încearcă să te felieze ușor, și dacă întorci capul, auzi cum foșnește lângă urechi o voce pe care n-ai mai auzit-o. La un semnal neclar tragi de ața care te susține și se deschide parașuta, și după totul se înfrânează puțin, simți mai puțin cum tot aerul încearcă să te taie, se aude vocea mai încet, și tot mai încet până aproape că nu se mai aude deloc. Și fix în momentul când vocea nu se mai aude și doar tu cu gândurile tale mai rămâi în aer, ajungi să ai adevăratele discuții, dileme, rezolvări cu tine însuți. În noul lor album, „Noi contra noi”, trupa Orkid caută să exploreze această stare pe care o ai când cauți o rezolvare tuturor problemelor printr-o chestionare continuă a propriei persoane, fără să mai fie loc de ocolișuri și amăgiri. Ce iese din tot experimentul acesta oferă o imagine prorpie într-o oglindă curată din fața căreia nu mai are rost să te tragi îndărăt.

Trupa Orkid are ceva vechime în muzica românească, făcându-și debutul în anul 2016 cu LP-ul „Standing still in the Dark”, și de atunci, au produs neîncetat muzică pe care ei singuri o cataloghează ca fiind „post-traumatic blues”. Au lansat Ep-ul „Suruaika” și „Deraiat”, iar în 2022 albumul „In the light we are safe”. Au colindat țara în lung și în lat în toți acești ani, și au nimerit pe scene cu artiști precum Mogwai (Scoția), Death in Vegas (Anglia), Mono (Japonia), The Underground Youth (Anglia).

În albumul „Noi contra noi”, trupa bucureșteană pune cap la cap cinci piese, toate începând cu aceeași literă, N – Nu te dau, Nimeni și nimic, Nu lumea întreagă, Nu mai aude, nu mai există și Noi contra noi, piesa care dă și numele albumului. În jumătatea de oră pe care o aloci să asculți tot albumul ai timp să treci prin o mie de stări care se adună, se împrietenesc, se ceartă, se împacă, și toate astea ca să-ți spună povestea unei lupte cu timpul și cu tot ce ne ține și ne incomodează în fiecare zi.

Orkid explorează în muzica lor tot ce se poate. Sentimentul de restart continuu este bine definit, indicând spre un dead-end pe care ajungem să îl simțim des, și unde trebuie să găsim puterea să trecem peste. De multe ori visăm și noi, și ei, să avem pe undeva butonul de restart, sau măcar să oprim pentru o vreme auto-save-ul, măcar atunci când ne pregătim de marele salt: „Aș vrea să am o nouă viață,/ Aș vrea să o iau de la-nceput./ Aș vrea să învăț să-mi fie bine./ Să pot în sfărșit să fac mai mult./ Hai spune-mi tu/ Arată-mi cum/ Și vin acum./ Vin acum.” (Nimeni și nimic)

Căderea în gol este un moment de reflecție, și în momentele acelea trebuie să fii atent ce-ți spui, ce-ți reproșezi, pentru că ai ocazia să te pui singur sub microscop, și de acolo să te vezi cum poți mai bine: „Câteodată visez că sunt mai bine/ Și atunci nu vreau să mă trezesc./ Visez că sunt și eu ca tine./ Că pot în sfârșit să fac mai mult. (…)/ Arată-mi cum să fiu ca tine,/ Spune-mi cum să mă ridic,/ Învață-mă să mă port în lume./ Aș vrea să ies măcar un pic. (Nimeni și nimic)

În tot periplul de căutare, găsire și regăsire, sunt întrebări care tot revin ca un boomerang, întrebări pentru care ești pregătit să oferi un răspuns, dar fix atunci când vrei să îl dai, te împleticești și parcă uiți tot ce aveai de spus, și nu mai spui nimic: „Cum e să fii întreg,/ Cum e să fii normal,/ Ce-nseamnă toate astea,/ Și cine a hotarăt?/ Cum e să fi valabil,/ Să nu fii un rebut,/ Să nu te-arunce alții/ De tot de pe pământ?” (Nimeni și nimic)

La fel ca în multe alte cazuri prezente în underground-ul românesc, și Orkid marșează într-o oarecare măsură pe explorări nostalgice prezentate într-o lumină sobră la o primă vedere, dar înțesată de sentimentalisme care se dezvăluie la o ascultare mai atentă: „Se lasă seara/ și miroase a fum,/ Se aprind toți stâlpii/ și m-aș opri din drum./ În depărtare văd o casă,/ O fi chiar a mea./ Încep să alerg spre ea/ și sper că mă așteaptă/ cineva./ Deschid și intru,/ înăuntru ești doar tu./ Mâncarea-i pe foc/ și vinul în pahar./ Se vede și luna/ și totul e perfect,/ Aici nu e loc de niciun/ gând amar.” (Noi contra Noi)

Și când te apropii cu picioarele de pământ, coborând din înaltul cerului și luptând cu mâinile goale cu gândurile pe care uneori încerci să le ascunzi după uși care nu se mai închid nici cu cele mai mari lacăte, te trezești realizând cât de singur ești, și cât de puține poți face când simți că toate lucrează împotriva ta: „Începe rău, vorbește greu,/ Începe să vorbească tot mai greu./ Încerc să o-nțeleg da-i tot mai greu./ Îmi pare rău că nu mai pot să stau aici,/ Fac tot ce pot să nu-și mai facă rău,/ Nu pot să plec acum când e mai greu./ Ești prea departe, chiar și când ești aici./ Du-te departe, nu poți să faci nimic/ Nu pentru mine, nu vreau să fii aici./ Du-te departe, nu poți să faci nimic/ Nu pentru mine, nu vreau să fii aici. (Nu mai aude, nu mai există)

Albumul „Noi contra Noi” îi așeasă pe cei de la Orkid într-un club select de muzicieni care au folosit experimentul continuu ca bază a muzicii lor, folosind întotdeauna formule noi și influențe din cele mai diverse, puse peste shoegaze-ul pe care l-au practicat încă de la primele piese. Există la Orkid o căutare a sunetului perfect pe care avem ocazia să o vedem live în special la chitaristul Vlad Ilicevici care are în arsenal unele dintre cele mai ciudate & superbe instrumente muzicale pe care le folosește sută la sută. De altfel, Orkid este genul de formație care nu lasă nimic la voia întâmplării, iar fiecare piesă, fiecar solo, fiecare pauză este calibrată foarte exact, oferind de fiecare dată aceeași experiență pentru ascultători.

Se poate uneori să te arunci și să nu știi dacă și cum mai ajungi jos. Ai toate gândurile posibile în cap înainte să sari, și toate vor trece pe fast forward în timp ce înfrunți în viteză aerul care până într-un punct îți va cânta într-o limbă necunoscută complet. Tot ce trebuie tu să faci este să fii atent la aterizare, iar în „Noi contra Noi” vedem că oricând am face saltul, aterizarea va fi cu siguranță una lină, plăcută, după ce tot drumul ne-a trecut prin adevărate furci caudine din care parcă abia așteptăm să scăpăm, sau nu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *