Exerciții pentru cei care vor să renunțe
Muzica alternativă din România a îmbrățișat de mult timp o stare difuză de apăsare – un amestec de melancolie urbană, anxietate post-tranziție și revoltă mocnită. De la tonalitățile grave la lirismul tensionat, apăsarea nu e doar un efect secundar al sunetului, ci devine esența lui. Chitarele abrazive, versurile introspective și estetica DIY creează un spațiu unde incertitudinea se transformă în artă, iar nevoia de eliberare devine combustibil pentru o scenă care refuză să fie confortabilă.
În acest peisaj sonor, apăsarea nu e doar o simplă stare, ci un fir roșu care unește generații, fiind o stare care nu caută rezolvare, ci doar o formă mai frumoasă de a fi purtată.
Totuși, nu e vorba doar despre tristețe, ci și despre o energie care macină din interior, o tensiune care împinge muzica spre noi teritorii. Într-un peisaj social în care incertitudinea e aproape un dat, muzica alternativă din România nu doar reflectă această realitate, ci o metabolizează și o reîntoarce publicului sub forma unei eliberări colective. Asta face ca apăsarea să nu fie un capăt de drum, ci un combustibil artistic ce ține vie o scenă în continuă metamorfoză.
În ultima perioadă, în muzica alternativă-underground din România au apărut câteva materiale discografice care folosesc starea apăsătoare ca rampă a procesului creativ pentru a atinge o formă muzicală definită. În noul său EP, intitulat Strawberry Freckles, Armand Popa încearcă să-și examineze viața, trecutul, iubirile și apăsările, disecând bucată cu bucată fiecare strat cu deosebit de multă atenție.
Există o frumusețe nobilă în sentimentul boem al pierderii oricărei speranțe, mai ales a momentului în care realizează tot ce i se întâmplă, și coboară ca un scafandru temerar să insprecteze locul unui dezastru de mare anvergură: „Running in a haze/ Can′t afford to lose my way/ No more crying days/ I’m putting everything aside/ Back to being stoned again/ But my eyes just hurt too much/ ′Cause you rub it in my face/ Yeah, you keep rubbing it in my face.” (Rubbing it in my face)
Chiar dacă versurile sunt de multe ori extrem de tăioase, există un fel de liniște pe care încerci să o eviți, dar care simți că îți presează timpanele cu puterea unui glonte pe care încerci din toate puterile să nu îl lași să te pătrundă. În piesa care dă numele albumului- Strawberry freckles – este omniprezentă liniștea asurzitoare care îți aduce mereu în subconștient un mecanism de apărare ce îți repetă la infinit toate mesajele de pe chat-uri pe care nu vrei să le auzi: „Hey sweet redhead girl/ Do you mind if I sit here/ Forever?/ I′m just a bit anxious/ ‘Cause I never felt I could lose at all/ ′Til I met you/ I know I’m a bit broken/ But I promise it’s all gonna be fine/ ′Cause you′re here/And I’m here.” (Strawberry freckles)
În versurile albumului Strawberry Freckles, se întâlnesc multe influențe din sfera muzicală, în general de la scena midwest-emo americană, dar și din poezia unor Sylvia Plath sau Sharon Olds, trecute în mod evident prin filtrul unui tânăr de douăzeci și ceva de ani care scrie muzică fără oprire.
