Regina tristeții
Există în lumea aceasta voci pe care parcă le știi dintotdeauna. Pare că le-ai auzit și tot auzit, și n-ai cum să te saturi de ele. Îți vorbesc pe limba ta, te mângâie într-un anume fel, îți tot spun povești pe care vrei să le auzi, și niciodată nu par că au cum să te dezamăgească. Radio Guerrilla a avut o astfel de voce feminină care, când te așteptai mai puțin, te găsea oriunde erai cu un cântec sub deviza „Ana are cântec”. De multe ori aveai ocazia să auzi câte o piesă pe care o știi și o iubești interpretată cât se poate de bine de o voce care parcă avea atât de multe de spus, și se oprea fix când doreai mai mult. Și a tot continuat să cânte, și a ținut rubrica până într-un punct când a venit momentul ca vocea aceea să cânte piesele proprii, să explodeze, și acum să fie una dintre cele mai iubite voci din România.
Vocea de la radio era a Anei Coman, o artistă care de prin 2018 ne tot cântă. A început prin a cânta în engleză, și a făcut-o foarte bine, dovadă stând numărul mare de vizualizări și stream-uri pe care le-a adunat. Cu prima piesă lansată, „Real life”, Ana a încercat marea cu degetul, luând pulsul indistriei, și cu ușurință și-a arătat intenția de a deveni o voce cu adevărat importantă în peisajul muzical alternativ. A cântat în foarte multe locuri, și de fiecare dată și-a pregătit publicul pentru ce avea să urmeze – primul album. A fost o perioadă de creștere continuă, și era firesc ca după toată tatonarea să vină albumul care o va propulsa. Și a venit.
„9 missed calls” este albumul ei de debut, un album în care sunt piese deopotrivă în limba română dar și în limba engleză, și care explorează mai multe sfere, ceea ce este absolut firesc pentru un album de debut. Ana cântă despre singurătate, dorințe ascunse, dragoste, duere, despărțiri, căutări și găsiri sau ne-găsiri, toate adunate în zece cântece. Piesa de bază a acestui album este fără urmă de îndolială „Contratimp”, un imn pentru public la fiecare concert pe care Ana îl susține. Refrenul piesei este un strigăt de ajutor al tuturor celor care nu și-au găsit un loc pe care să-l numească „acasă”, un loc care să te îmbrățișeze și să-ți lase un timp liniște cât să nu mai auzi nimic: „Aici nu-i locul meu, am venit pe-ascuns și tu nu fugi, dar nici nu te lași dus şi simt un poate, văd un parcă, simt un „haide, ce-ar fi dacă?”, iar tu-mi spui nu…dar îmi pictezi pe buze-un hai şi-aș vrea, dacă poți…aş vrea să mai stai.”(Contratimp)
„Contratimp” este, în fapt, piesa de temelie a celor două albume pe care Ana le-a lansat, pentru că însumează toată căutarea ei pentru un loc cunoscut. Ultima parte a piesei „Contratimp” pare că lasă o deschidere către o continuare pe care Ana o anticipa: „Hai du-mă acasă, eu tot aştept. la mine, la tine, oriunde! Dar gata. Îmi zici să plec, să gata. Să nu te mai aştept. Hai cheamă-ţi un taxi, eu mai beau puțin. Mai sunt 5 minute, un pahar de vin și uite, mai stau. Mai stau cât de-un sărut, un pas contratimp, o țigară şi-atât.” (Contratimp).
Albumul „Pretext”, apărut în anul 2023, pornește de la scânteia aprinsă de piesa „Contratimp”, și explorează în amănunt toate temele pe care artista le-a descoperit scriind primul album.
Dacă albumul de debut vine cu un aer mai experimental, în care Ana încearcă teritorii noi, teme cât se poate de diverse, și abordări ambițioase, albumul „Pretext” este mai unitar, scris în totalitate în limba română, și care păstrează o coerență textual-poetică impecabilă.
Un element comun mai multor piese, și de altfel, a întregului univers adus laolaltă de Ana Coman este vinul. Sunt situații când vinul este văzut ca un pretext pentru o convorbire, o pauză, o modalitate de a pune timpul pe pauză pentru o privire prelungită ochi în ochi: „Să nu te mai aştept. Hai cheamă-ţi un taxi, eu mai beau puțin. Mai sunt 5 minute, un pahar de vin și uite, mai stau.” (Contratimp); situații când vinul este o chemare, o încercare de apropiere care pare că nu se va întâmpla: „M-ai uitat, te-am visat, Înc-un vin și n-o să mai vin, Dar până atunci mai e, și mă întreb de ce.”(Vin); sau chiar situații când vinul este o scăpare, un drum pe care îl încerci atunci când toate celelalte drumuri rămân fără lumină: „Vinul iar e bun, n-are ce să ne doară/ Decât că n-am curaj să mă vrei mai mult/ Deja e frig, și fug și e a treia oară/ Când începe să îmi pară că mai bine mă minți/ Când nu zici nimic.”(Colaps).
Există un fenomen pe cât de ciudat, pe atât de frumos în piesele Anei Coman, și acela este invocarea și totodată fuga de singurătate. Există un efect de yo-yo pe care îl putem găsi în piesele Anei, unde singurătatea trebuie să fie dozată perfect, altfel devine intruzivă sau cu totul absentă. Este un dans pe care îl simți și îl știi, un dans în cuplu în care piruetele și apropierile sunt cadențate și combinate într-un fel în care se păstrează în permaneță imprevizibilitatea.
Cu muzica pe care o face, cu vocea blândă și contemplativă, dar cu versuri care uneori pot tăia ca un brici, Ana Coman este fără îndoială regina tristeții, o coroană pe care o merită pentru cât de ușor poate să își facă oricând un castel din toate lacrimile căzute când muzica ei a fost ascultată în solitudine, spre dimineață, de toți cei care au avut nevoie de ea ca de un pansament pe suflet.
Foto The Phope
