Play ▶

O voce de departe

Sunt povești vechi despre asta – stai pe plajă, pe malul mării, în liniște, și asculți cum bat valurile. Și din când în când mai auzi un pescăruș, un delfin, sau doar zumzetul repetitiv al apei care pare nu-și găsește locul. Și poate în momente când nu te aștepți, dacă stai atent, ai să auzi niște voci ale mării care te cheamă într-un fel în care nu știi ce să faci, care îți transmit mesaje, îți spun tot felul de lucruri, te învață ceva. Vocile acestea sunt ușor de ascultat, doar trebuie să-ți faci timp să le cauți și să le găsești la momentul oportun. Asemenea voci sunt ușor de găsit în muzica românească nouă, și vin într-un pachet de șase pe un album proaspăt lansat de Andra Andriucă, intitulat „Liniștea nu se împarte”. Toate cele șase voci sunt ale Andrei, sunt complementare, și te poartă magnetic în siguranță pe un drum cunoscut chiar dacă ești pe o barcă cu vâsle în mijlocul unei mari furtuni.

Andra Andriucă este o artistă tânără din Iași care și-a început parcursul muzical în cea mai simplă formulă de voce și chitară, pornind cu intervenții muzicale timide care au adus-o, ușor-ușor, în lumina reflectoarelor unor cluburi și pub-uri din Iași și din țară. Pentru ca proiectul personal să fie unul de anvergură, Andra și-a luat alături o formație, piesele au prins contur în direcții mai concrete de indie-pop-rock, și acum acest proiect a înflorit de-a dreptul prin lansarea albumului de debut.

Este interesant de observat acest album din perspectiva influențelor muzicale pe care le înglobează, pentru că nu de multe ori avem ocazia de a ne uita la proiecte care sunt dospite aproape în totalitate din elemente muzicale autohtone. În albumul Andrei găsim în proporții oarecum egale influențe de la Valeria Stoica, Om la lună sau Byron, bine închegate și finisate, cu multe note personale care se disting atunci când parcurgi albumul în întregime.

„Liniștea nu se împarte” ascunde șase povești ca șase incantații care te-ajută să treci peste niște obstacole care de multe ori pot părea de netrecut, șase cântece ca vocile unei mări care te ajută să nu te pierzi la infinit. Nu e o analogie aruncată la întâmplare, pentru că de multe ori într-un album de debut cauți să vezi un drum într-un teritoriu complet neexplorat, și este cu atât mai remarcabil când vezi că fiecare piesă vine în continunarea precedentei simbiotic, lăsând efectul de transă să fie dominant.

Albumul se deschide cu piesa „Se aude”, o mantră a albumului care te pregătește pentru călătoria pe care urmează să o faci: „Se aude, se aude printre noi/ Cum viața prinde forme vii și mai apoi/ Se ascunde, fără urme de război/ Înapoi”. Liniștea se desface cu aceste versuri, deschizând puțin câte puțin tot mai multe uși prin care ajungi să vezi o lumină pe care o tot cauți cu privirea: „Se întinde, se întinde peste mări/ Un pod din noduri ce se dezleagă prin iertări/  Se întinde, se întinde peste mări/ Se vede în zări”.

A doua piesă, „Noi nu ne privim” vine pe același calapod stilistic, și te ține bine ancorat în povestea începută nu de mult. Există un dram de tristețe lăsat cu foarte mare grijă să cadă în această piesă, și nici că se putea un loc mai bun, pentru că o călătorie remarcabilă nu este niciodată una fără evenimente pe care să ți le amintești peste timp: „Noi nu ne întrebăm/ De gânduri pustii/ De lumini ce cad vii/ Cum ai vrea să îmi fii/ Noi nu ne întrebăm/ Mai bine uităm/ Sau ne evităm.”

A treia piesă de pe album, „Ce simplu ar fi” adună mai departe note de călătorie, parcă punând laolată și lucrurile pe care le-a tot adunat pe drum din celelalte piese care au stat înainte: „Ce simplu ar fi/ Dacă preț de o zi/ Ne-am putea povesti/ Tot ce-i nespus/ Tot ce-a apus/ Din visare și apoi/ Tot ce-am stins în nevoi/ Și ce sincer ne-am știi dacă mintea nu ne-ar mai adânci/ Unde valurile cresc din frici și/ Unde luminile se cer din nou vii/ Ce sincer ne-am ştii/ Ce blând ne-am încurca/ În cuvinte şi-n zări/ În priviri şi-n schimbări/ Dacă am uita şi aştepta/ Dacă în loc de urmări/ Am naşte iertări.”

Practic, cu fiecare piesă, acest album se definește ca drumul spre cunoaștere și auto-cunoaștere a artistei care încearcă să experimenteze totul, să vadă totul, să prindă din zbor tot ce are mai bun viața de oferit, și fiecare experiență să o trăiască cu toată ființa. În ultimele trei piese de pe album, drumul către un loc în care să se descopere cu adevărat capătă și mai mult contur, iar locul în cauză începe să fie din ce în ce mai vizibil ca o oglindă neaburită în care poți să-ți examinezi viața de până acum: „Încep să cred azi mai mult ca ieri/ Încep să mă avânt în ce credeam că sunt căderi/ Încep să înțeleg deodată tot ce mi-am droit/ Încep acum să aud ce a fost lăsat neauzit/ Nu mă opresc, nu mă întorc din drum/  Nu mă feresc, nu mă feresc/ Nu mă opresc, nu mă întorc din drum/ Nu mă feresc, nu mă feresc.”(Nu mă opresc)

Prin acest album, piesă cu piesă, Andra Andriucă și-a construit o busolă care i-a arătat drumul, i-a luminat calea, și a scos-o nevătămată dintr-o furtună pe care niciodată nu a crezut-o posibilă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *