Play ▶

Marile realizări

Anul acesta am ajuns la Athens Music Week, un eveniment similar cu Mastering the Music Business ce se întâmplă și la noi în București, unde mai mulți profesioniști din industrie se întâlnesc cu scopul de a crea o rețea, aducând laolaltă nume importante care au ocazia să vadă, printre altele, talente emergente în cadrul unor concerte. Au fost multe trupe la acest eveniment, dar una mi-a atras atenția în mod special – Youth Valley.


A fost un concert de douăzeci de minute extrem de magnetic, unde cu fiecare piesă am tot simțit cum legătura dintre public (nu foarte numeros, dar asta probabil pentru că seara abia începea) și trupă fiind foarte puternică, cu reacții efervescente din parte ambelor părți. Trupa, care cânta un indie-alternativ cu influențe post-punk, și având un solist vocal care amintea extrem de bine de Morrisey, a fost impecabilă, și asta datorită unui singur element extrem de important, și acela a fost entuziasmul grupului. Desigur, contextul contează foarte mult în astfel de situații, dar în acel moment entuziasmul i-a scos pe Youth Valley în față și a reușit să-i facă și pe cei mai reticenți spectatori din sală să aplaude cu patos.

După concertul lor, am stat o vreme la o masă și m-am gândit cam pe unde ne situăm noi în contextul acesta, ce trupe avem noi de export, cine de la noi ar putea reuși în douăzeci de minute să te facă să te îndrăgostești de formație, să-ți ofere o experiență completă, să te dărâme și să te reconstruiască în 4 – 5 piese, cine are un nivel de entuziasm care să te facă să-ți ia inima razna cu totul. Nu a fost greu să găsesc două formații, și cred că avem în underground mult mai multe, dar probabil și luat de valul ultimelor lor concerte, le voi alege doar pe acestea două, cu amendamentul că lista aceasta poate și va fi într-un text viitor, mult mai mare.


Prima trupă pe care aș fi văzut-o pe aceeași scenă, reușind să ajungă la un nivel similar de explozie și entuziasm este Baby Elvis. Originari din Oradea, Baby Elvis sunt o trupă aflată la intersecția genurilor indie, garage punk, noise pop, și care live reușește să adune toți norii de pe-o rază de câțiva kilometri și să-i facă să danseze la auzul fuzz-ului din chitare și a vocii lui Alex Stângu. Au lansat un album, un EP, și mai multe single-uri, și de la început s-au poziționat ca fiind una din trupele românești destul de discrete, dar pe care aștepți să o vezi cu nerăbdare. Nu au urmat un traseu tipic de lansări peste lansări, nu și-au făcut un program din a fi în permanență în turnee și nici nu au forțat muzica până într-acolo unde ceea ce cântă să fie extrem de diluat și făcut doar ca să fie. Au fost tot timpul extrem de cinstiți cu ceea ce fac, și fiecare concert s-a simțit ca o furtună în care parcă doreai să fii luat pe sus și purtat o vreme prin toată nebunia. La început mi-au părut că adună în muzica lor energia The Libertines, pentru că într-un fel sau altul se simțeau vagi influențe Doherty-Barat, cel puțin pe albumul White Elephant, dar cum și fuzz-urile s-au înmulțit în pedaliere, și influențele pare că s-au mai diversificat. În momentul în care scriu acest text, Baby Elvis a câștigat la votul publicului și va merge să cânte la InMusic în Zagreb, deci am simțit bine nominalizându-i aici.


Și nici cea de-a doua trupă nu mi-a fost greu să o găsesc în panoplia alternativului românesc – Dimitri’s Bats. Din postura de fan am avut ocazia să-i văd pe scene în repetate rânduri – au fost concerte în cluburi mai mari, în pub-uri nu neapărat destinate muzicii live, la festivaluri în care s-a întâmplat să cânte pe lumină, sau în concerte foarte mari, și de fiecare dată, nu conta contextul, Dimitri’s Bats au avut cu ei același element extrem de important – entuziasmul. Nu a contat niciodată contextul, și părea că de fiecare dată cântau ca și cum ar fi pentru publicul de la Rock n Roll Hall of Fame. Concertele lor sunt electrizante, și la fel ca și în cazul formației Baby Elvis, ei cântă doar în engleză, și fac în așa fel încât concertele să se simtă la fel pentru tot publicul. Dimitri’s Bats au o formulă axată pe o ordine milimetrică a pieselor, și ajung să creeze o poveste închegată într-un setlist de patru sau douăzeci de piese, cum puține formații mai reușesc în zilele noastre. Ca niște chimiști foarte buni, ei dețin o rețetă care reușește să te arunce în fața scenei și să te țină acolo o vreme îndelungată, chiar și după concert, așteptând încă un set, sau măcar un bis. Se vede bucuria de fiecare dată când cântă, se vede că te vor acolo pe tine ca om în public, și nu vor încerca să te convingă decât prin muzică, și asta e un skill pe care îl au cu ei tot timpul.


Și acestea ar fi doar două dintre formații, și m-aș mai fi gândit la mai multe, dar începea următorul concert, și poate că argumente erau și mai multe și mai bune, dar degeaba le scriu eu aici dacă nu îi lăsăm pe ei să ne convingă prin ce cântă, oricând sunt de prins live, sau dacă nu, măcar prin ce au pe internet, că au lansat multe materiale foarte bune.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *