Marea petrecere

Dacă se întâmplă să ai noroc, și din greșeală într-o zi te trezești la o petrecere pe care ți-ai dorit foarte mult să nu o pierzi, dar de care nu știai că se întâmplă, se poate să începi să găsești acolo multă lume pe care nu ai mai văzut-o de foarte mult timp, să auzi muzică pe care, la fel, nu ai mai auzit-o de mult timp, să dansezi cum nu ai mai făcut-o de când erai tânăr. Și petrecerea tot ține, se întinde, și parcă orele trec dar de undeva tot apar alte ore care pare că fac totul să fie mai frumos și intens. Sunt băuturi bune, sunt lumini automate care se tot opresc și pornesc la fiecare început de piesă, și sunt valuri prin care treci până când, obosit, cazi și adormi. Și imediat când te trezești, a doua zi, ești la aceeași petrecere care a început din nou (sau poate nici măcar nu s-a terminat?), ca într-un veritabil „Groundhog day”.

Petrecerea aceasta începe de fiecare dată când day play albumului „Vladivostok” de la Robin and the Backstabbers, lansat în anul 2019, un album care a venit ca o lovitură de grație după alte două albume exemplare. În anii care au trecut de atunci s-a clasicizat, devenind parte a unui canon muzical pe care am ajuns să îl conștientizăm din ce în ce mai mulți.

Albumul inspiră o stare de euforie personală continuă în care te scufunzi în mijlocul unei mulțimi care dansează din ce în ce mai ciudat. Începi la un moment dat să îți găsești ritmul, dar dintr-un set de mișcări învățate, doar câteva ajung să te ajute: „Furtună mare în depărtare/ și-aproape nimeni nicăieri/ și-oricum, fă bine și pricepe/ – odată ce începe suntem prizonieri./ De ce-i așa de mare lumea?/ Și cine tot face greșeli? (…) E imposibil de imensă lumea/ dar vasele când le mai speli?/ Oprește, oprește, am înțeles.” (Dansează Salomee)

Și euforia continuă, și încep stările să se miște, să se combine, și ajungi, ușor-ușor, să-ți atingi puncte sensibile când petrecerea te poartă acolo: „Am privit asfințitul, am fugit spre pădure. Mi-am privit casa zburând. Și în casă, mici și tăioase, oasele unei fete frumoase.” (Picnic la marginea drumului)

Nu îți amintești cum ai ajuns la această petrecere, și totuși te bucuri, și începi să-ți recunoști oamenii, să-ți amintești de unde îi știi, și să te apropii de ei: „Așa începe totul, ca-ntr-un vis, salve de tun, un foc aprins de mâini înghețate amintindu-și. Și totul se destramă, așa cum ți-am promis, și-o să scăpăm – primește-ți sentința ultima oară și-apoi fugim oriunde-ar fi, rămânem orice-ar fi împreună – oricât ne-ar costa și-orice ar însemna împreună.” (/în /îm /pre //ună)

Frumusețea muzicii și a versurilor Robin and the Backstabbers este că te ancorează de la început într-o poveste, și cu blândețe îți ține ochii deschiși până ajungi să o parcurgi pe toată. În tot tripul resimțit cu petrecerea care pare că nu se termină niciodată, sunt momente când este scoasă în evidență o singurătate angoasantă expusă în cele mai mici și fine detalii: „Reflectoarele imense mătură iar încet oceanul și plouă de parcă ne-ar căuta. în orașul ăsta negru de pe malul unui vis se-ntunecă atent, de parcă ne-ar căuta cineva. și chiar așa, de ce ești atât de greu de găsit? de ce nu te-arăți niciodată? focurile ard în adâncul oceanului ochilor tăi.” (Vladivostok 1)

Întorcându-ne la acea petrecere ca o zi a cârtiței care se tot repetă la nesfărșit, fiecare moment al nebuniei care te mână în luptă când începi să combini băuturile întinse pe un covoraș de bar începe să-ți înșire imagini minimaliste pe care încerci să le explici și au sens doar atunci când ai prea multe cuvinte în care să le exprimi: „aleargă la vale prin iarba înaltă, zile albe și lungi se tot închid se tot deschid. te cheamă o voce în camera cealaltă dar la ce e bună o ușă care dă înspre un zid? aleargă la vale aleargă fără cărare – tot ceea ce simți face totul adevărat. chiar dacă stă în cale, chiar dacă stă-n picioare, ce mai înseamnă un zid odată ce l-ai uitat?” (Tarantella (O casă, cândva)

Euforia este poetică, și cu fiecare lucru făcut sau nefăcut, se atinge un nou nivel de sublim al ratării privite ca o virtute creativă. Ultima piesă „Noi toți” adună toate aceste elemente într-un mesaj pe care pare că îl găsești pe frigider înainte să-ți dai seama că de fapt totul a fost un vis, și că petrecerea trecută, e plecată de mult: „Mai cumpără un bilet/ să mai trăim o dată/ Știu că minți când spui/ că n-o să minți vreodată/ Promite-mi că nu uiți/ Că nu uiți niciodată/ Cum ne-ai lăsat în urmă pe noi toți/ Încearcă să nu uiți/ Să nu uiți niciodată/ Din toate astea n-am rămas decât noi toți.” (Noi toți)

Prin albumul „Vladivostok”, cât și prin celelalte ce i-au precedat, Robin and the Backstabbers au demonstrat că uneori îți poți construi piesele și albumele ca pe niște mici hărți care duc spre tot felul de comori, și doar dacă ești puțin atent, și nu treci prea repede peste fiecare indiciu, găsești cheia care te duce într-o lume perfectă unde „n-am rămas decât noi toți.”