Interviu

Interviu | Răzvan Rusu (Adam’s Nest): „Sunt deja vocalul unui supergroup, și se numește Adam’s Nest.”

Am zis că pentru primul an de site să pregătesc ceva special de Crăciun – special pentru cititori, dar și pentru mine. Și ce putea fi mai special decât un interviu cu Răzvan Rusu, colegul meu de bucurie și dulce suferință din formația Adam’s Nest. Răzvan face muzica de multă vreme, începând devreme, în Pașcaniul natal, și continuând după în Iași, în diverse proiecte. Din 2017 am pus împreună bazele formației Adam’s Nest, și cam tot de atunci am înțeles amândoi cam care este treaba cu toată industria asta superbă și complicată, deopotrivă.

Polifonic: Ești asistent-doctor la facultatea de Farmacie din Iași, și proaspăt absolvent al școlii doctorale de acolo. Au curs felicitările pentru performanța asta, dar spune-mi, te rog, unde este mai dificil să fii – la microfon pe scenă, sau la catedră?

Răzvan: După cum știi, colegul meu drag doctor, drumul e lung până la a putea scoate ultimul ”d” din Drd. (doctorand), încât să rămână doar Dr., dar în așteptarea titlului care va să vină (cu trenul) din București, voi spune că fiecare dintre cele două situații are frumusețea, cât și dificultățile proprii. În ceea ce privește scena, mă bucur că avem ocazia să împărțim cu cei care ne sunt alături o bucățică din Eu-l nostru, din identitatea noastră. Nu întotdeauna simt însă că reușim să transmitem ce am simțit noi atunci când am compus o anumită piesă, așa încât trebuie să ne dăm seama cum putem păstra acea magie și pentru scenă.

Cât despre catedră – departe de a fi un clișeu, simt că cel mai dificil este să ajung la nivelul la care îmi doresc din punct de vedere al pregătirii (atât profesionale, cât și personale), astfel încât să pot face studenții să vină cu bucurie la ore și nu doar pentru a bifa prezența. Unde este mai dificil? Iubesc muzica pe care o facem și îmi iubesc studenții. Nu pot spune că este dificil, mă simt binecuvântat că am ocazia să gust ambele experiențe. Voi spune însă că este necesară pregătire continuă în ambele direcții, iar aceasta cred că este cea mai mare dificultate.

Simt că o luăm de la capăt cu formația de fiecare dată când reușim să lansăm material nou.

Polifonic: Dacă ai avea puterea să o iei de la capăt cu formația, cu studiile, cu viața – ce ai schimba?

Răzvan: Simt că o luăm de la capăt cu formația de fiecare dată când reușim să lansăm material nou, pentru că este de fapt o nouă șansă pe care o avem. Dar să presupunem că am fi din nou în punctul în care am lansat primele piese, care au fost bine primite de ascultători (spre exemplu, EP-ul cu Viktoria, Stockholm, Warsaw) – aș încerca pentru următoarele să abordez un producător care să ne învețe ce să cerem de la o piesă în studio și cum anume să o punem în valoare. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că versiunea pe care noi o cântăm la repetiții e un brut pe care se lucrează și din care în final ar trebui/ar putea ieși o bijuterie. Cred că la asta muncim acum și deși niciodată nu e prea târziu, tare bine-ar fi fost de-ncepeam mai devreme. De asemenea, dacă ar fi 2018, aș începe să filmez clipuri pentru toate piesele pe care mizăm, cele cu potențial de hit. Deși consider că este necesar un ghidaj în sensul acesta, rămân însă optimist și cred că tot ce am acumulat pe propria barbă (mai multă tu și Gabi/Răzvan, mie și lui Andrei încă nu ne crește) ca experiență în anii aceștia se va materializa frumos pe viitorul album.

Cu studiile? Aș citi mai mult și aș scrie mai mult.

Cu viața – aș scrie mai mult 😊

Polifonic: Cântăm împreună din vara lui 2017, și-am trecut prin multe, majoritatea momente superbe. Ce amintiri din viața de formație îți sunt cele mai aproape de inimă, cele despre care abia aștepți să povestești copiilor și nepoților?

Răzvan: Haha – ce întrebare frumoasă, mulțumesc. Într-adevăr, multe momente superbe. Așa, primele 3 care îmi vin în minte în primele 3 secunde ar fi următoarele (ordine aleatorie):

  • Concertul din Chișinău de la Artcor – atunci când am împărțit scena cu Delta pe Obraz (o onoare și o mare presiune să cânți după asemenea artiști). A fost primul concert la care oamenii au cerut bis cântându-ne o piesă. Ce mi-a plăcut cel mai mult este că am simțit că oamenii vor mai mult – nu doar de la muzică sau de la noi – era plin de tineri care își doreau mai mult, care păreau că apreciază fiecare strop de artă pe care pun mână
  • Concertul din Munchen – din discuțiile de după cu toți cei prezenți, am realizat cât de mult poate să însemne piesa ”Nu ne mai întoarcem” și ce mesaj complet diferit față de cel inițial – de fapt ce valențe extraordinare a căpătat piesa, pentru un public care a lăsat în urmă România, dar pe care o iubesc în continuare și la care nu vor renunța niciodată
  • Ultima noastră cântare – silent concert-ul: mi-a plăcut enorm monitorizarea pe care am avut-o. Poate e o idee cam tehnic ce scriu, dar faptul că am auzit în căști exact ce auzeau și oamenii m-a făcut să fiu mult mai relaxat și cred că asta s-a simțit în cânt.

„Eu sunt optimist – viitorul pare promițător pentru muzica alternativă underground din România, pentru că cei care cântă sunt din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai buni.”

Polifonic: Suntem în „călătoria pe Everest în șlapi”, cum am tot numit noi genul de muncă pe care o prestăm în industria muzicală. În ce măsură crezi că muzica alternativă underground mai are un viitor în România? Crezi că se va schimba ceva?

Răzvan: Înainte de a răspunde, trebuie să fac un mic disclaimer: părerea mea este cea a unui om care nu a renunțat la predat (la job, dacă vreți) și care nu s-a ocupat exclusiv cu muzica, încât mereu am fost cu un picior într-o barcă și unul pe uscat. Dacă bine țin minte, chiar ni s-a spus la un moment dat de către un nume sonor (la momentul respectiv) că ar prefera să nu colaboreze cu noi, pentru că nu ne-am dedicat întru totul muzicii. Astfel că pot oferi un simplu punct de vedere – în primul rând, trebuie să definim ce înseamnă underground: underground suntem noi, Adam’s Nest? Underground sunt San Mitch, Missed Call, Paul Tihan, Andra Andriuca? Underground este Om la Luna? Noi suntem underground față de Om la lună, dar ei – sunt ei underground față de Smiley?

Pentru mine, Om la Lună sunt dovada vie că alternative-ul are viitor și succesul se poate atinge – chiar într-un timp scurt. Un alt exemplu (și să mă ierte lumea și cei care i-au semnat dacă îi pun pe nedrept în categoria underground – mă raportez la mainstream, nu la propriile preferințe), Dora Gaitanovici și trupa ei – impecabili.

Ce trebuie subliniat este că la baza acestui „se poate” stau piese extraordinar de bune, trupe impecabile, artiști desăvârșiți.

Eu sunt optimist – viitorul pare promițător pentru muzica alternativă underground din România, pentru că cei care cântă sunt din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai buni.

„Sunt deja vocalul unui supergroup și se numește Adam’s Nest.”

Polifonic: Dacă ar fi să fii vocalul unui supergroup, ce membri ai alege în formație alături de care să cânți, și de ce?

Răzvan: Poftim? Haha. Sunt deja vocalul unui supergroup și se numește Adam’s Nest. Uneori simt însă că ar fi bine să avem și pe cineva cu o clapă, așa că poate facem un anunț.

Polifonic: Care 5 albume ai zice că ți-au schimbat viața, că te-au făcut să vezi lucrurile altfel?

Răzvan: Asta e misiune imposibilă… dacă recitesc mâine întrebarea, posibil să apară altele. Acum însă, cele la care mă gândesc (ordine aleatorie) sunt:

Enumclaw – Save the baby (2022)

Sonic Youth – Rather Ripped (2006)

Gaz Coombes – Matador (2015)

The Mono Jacks – Ușor distorsionat (2017)

Low Roar – Low Roar (2011)

„Visul este să ajungem pe „scena” KEXP.”

Polifonic: Pentru o trupă care nu și-a propus foarte multe din lipsă de timp în principal, am reușit să ne surprindem noi pe noi cu o seamă de festuri, concerte multe prin țară cât și în afara țării, prezențe radio-tv, mă rog, lucruri la care nici nu am visat când ne-am apucat. Dar te întreb, unde ai visa să ajungi să cânți? Pe scena cărui mare festival?

Răzvan: Cred că am să te surprind – nu am în gând un festival anume – visul însă este să ajungem pe „scena” KEXP. Cred că ar fi recunoașterea supremă. Pe Enumclaw și pe Low Roar acolo i-am descoperit.

Polifonic: Ce te-a inspirat cel mai mult când ai compus? Sunt lucruri pe care le faci, locuri în care îți place să ajungi măcar cu mintea atunci când lucrezi la piese?

Răzvan: Adevărul este că nu știu – poate dacă aș ști, aș putea să controlez mai bine tot procesul și să compun mai multe piese, dar pentru mine nu funcționează așa. Știu doar că atunci când o piesă trebuie să iasă la lumină, mă așez, iau chitara în brațe și în 8/10 cazuri, piesa (structura ei, fundația ei, să spunem) apare cam 30 minute mai târziu. Noi am vorbit despre asta și multe din piesele pe care le scriu nu au refren – ele sunt în forma lor cea mai sinceră. Partea bună este că dau o bucățică din mine la fiecare astfel de piesă. Desigur, este foarte posibil ca oamenii să nu rezoneze cu ea, dar nu am voie să nu o scriu, e ca o datorie. Sincer, simt că Dumnezeu îmi așază mâna pe frunte și așa apare piesa. De-asta de multe ori îmi e greu să renunț la o piesă, să nu o cânt/înregistrez, chiar dacă știu că nu are refren, că poate nu o să prindă.

„Îmi place să cred că nu mă voi opri niciodată din făcut muzică.”

Polifonic: Țin minte o discuție de acum vreo cinci, poate șase ani, când am vorbit despre cum noi nu ne vom lăsa niciodată de treaba asta pe care am început-o împreună. Ce eveniment te-ar determina să te oprești din cântat și făcut muzică?

Răzvan: Poate nu mai sunt la fel de optimist ca atunci, dar îmi place să cred că nu mă voi opri niciodată din făcut muzică. Poate n-o să mai apară online, poate o vor auzi 10 oameni, poate doar unul singur sau poate o voi încuia într-o casetă (pun intended) și cheia o s-o port la gât. Sau poate următorul album la care lucrăm ne va duce la porțile KEXP și de-acolo în top 10 pe Spotify. Sau poate nu 😊 Dar știu că trebuie să continuăm, pentru că face parte din noi.

Polifonic: Și o ultimă întrebare, că tot se apropie un an nou în care dăm foaia și ne pregătim de un fresh start – ce visezi/îți dorești pe mai departe?

Răzvan: Îmi doresc să cânt la trompetă Chet Baker, îmbrăcat într-un tricou alb, fix ca în poza celebră.

Foto – The Phope

Un comentariu

  • Babiciuc Alexandrina

    Cu tot respectul și admirația față de Dn. Răzvan Rusu este omul de la care avem ce învăța,atât să nu pierdem farmecul nostru unic,ca oameni,cât și faptul că am putea îmbina ceea ce ar părea imposibil ,,creația” și ,,știința exactă”.
    Vă susținem și vă mulțumim că vă doriți mai mult!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *