Interviu

Interviu | Paul Tihan: „Sunt un căutător de sens în piese. Îmi place când găsesc în piese mai mult decât gânduri și cuvinte așa, doar ca să fie.”

Începutul anului 2024 a fost unul foarte productiv pentru underground-ul românesc, cu multe piese, clipuri și albume lansate de trupe pe care le așteptam de ceva vreme să se arate cu noi direcții și proiecte. Dintre artiștii up-and-coming de la noi, Paul Tihan ne-a promis de mult un album care ne va da peste cap, și promisiunea și așteptarea a tot crescut cu fiecare piesă pe care a tot lansat-o în ultimul an. Și iată că a apărut și albumul, care este și punctul de plecare al acestui interviu. Paul, ai legătura!

Polifonic: Paul, tocmai ai lansat un album, ai pregătit câteva materiale video foarte promițătoare, și te-ai îmbarcat într-un mini turneu de lansare. De unde a venit totul – energia, dorința, bucuria – cu care ai început 2024?

Paul: Tot turneul ăsta pentru care suntem bucuroși până peste cap, trebuia să aibă loc exact anul trecut pe vremea asta, dar uite că răbdarea poartă un rol crucial pentru noi. De atunci, am tot plănuit până ne-a ieșit. Ne-am dorit de multă vreme să se întâmple, dar se pare că acesta a fost momentul, iar toate s-au așezat la locul lor mai frumos decât ne-am așteptat. Întâmplarea că am pornit în acest turneu cu Andra Andriucă, nu e tocmai întâmplătoare și mă bucur că a ieșit așa. 

„Albumul prezintă zbuciumul pe care îl avem cu noi înșine. E haosul ce crește în noi forme clare și mai apoi vindecătoare.”

Polifonic: Povestește-mi puțin, te rog, despre albumul „Din noile căderi am să adun tot zborul”. De unde ți-a venit ideea unui titlu neobișnuit, dar în același timp foarte cuprinzător & descriptiv?

Paul: Albumul prezintă zbuciumul pe care îl avem cu noi înșine. E haosul ce crește în noi forme clare și mai apoi vindecătoare. Poți ajunge întins pe o câmpie plină cu flori, ca mai apoi să te afli în picajul celei mai crunte singurătăți, iar la final, când nu mai știi pe unde să o apuci, să știi precis încotro să-ți îndrepți aripile.

În spatele titlului albumului stă, de fapt, cântecul “Noile Căderi”. Anul trecut albumul trebuia să aibă un alt nume, însă cântecul ăsta a schimbat tot, chiar dacă era foarte aproape să nu existe.

Am scris „Noile Căderi” prin luna mai, anul trecut, și a fost un cântec căruia îi făcusem multe variante de producție, încercări peste încercări. Piesa trebuia să aibă tobe, chitări, un sound nou pentru proiect și așa mai departe, până când am lăsat-o să dospească în cutia cu cântece de terminat. Au trecut lunile, planul lansării devenea tot mai clar, alte cântece erau deja gata și începusem să trăgem în studio. Aici povestea câtecului începe să prindă alte proporții. 

Știu că plecasem cu mama la pădure la cules de ciuperci, iar în drum spre spot-ul de hribi, am zis să dau play albumului. Am ascultat cântecele în varianta de demo, iar în ziua aceea am primit feedback-ul care face ca albumul ăsta, azi, să fie real. Rezumând ce a vrut să spună mama atunci, e că toate piesele de pe album au un numitor comun, o linie clară în limbaj, dar și în zonele de explorare. Acela a fost momentul în care mi-a picat fisa. De fapt, „Noile Căderi” era acel numitor comun, era cântecul ce contura natura albumului, era un adevăr absolut pentru celelalte piese. După ce m-am prins eu de treaba asta, l-am terminat și m-am pus să-i conturez o formă acustică, iar până la urmă, a ajuns să fie un un cântec simplu și intim, cu violoncel, chitară și voce.

Toate aceste salturi în picaj ajung să ne formeze, bucată cu bucată, iar îmbrățișarea lor e cel mai bun lucru pe care poți să îl faci.

Polifonic: Vorbești de „căderi” și în titlu, și pe alocuri, și în piese. Câtă tristețe și câtă bucurie intră în piesele tale? Sunt complementare, sau rămân sentimente de sine-stătătoare într-un univers în construcție?

Paul: În cântecele pe care le scriu balanța dintre cele două are apăsări subtile, dar uneori ferme. Nu există una fără cealaltă. Toate aceste salturi în picaj ajung să ne formeze, bucată cu bucată, iar îmbrățișarea lor e cel mai bun lucru pe care poți să îl faci.

Polifonic: Uite o întrebare pe care am vrut să ți-o adresez de foarte mult timp – cum de ai pornit la drum cu un proiect care îți poartă numele, și nu ai ales să te „ascunzi” după un nume de formație?

Paul: Așa a fost firesc atunci când m-am apucat de asta și uite că încă are sens și acum. Mă mai gândesc uneori cum ar fi fost, ce ar fi fost diferit dacă ar fi fost diferit. Pot aduna în minte toate plusurile și minusurile, dar, într-un final, îmi spun că forma asta a trupei a făcut ca proiectul nostru să fie aici, acum. 

Am crescut din liceu cu Alternosfera, urmând mai apoi Luna Amară și Byron. De atunci mi-am conturat limbajul, nu am urmat vreo traiectorie clară, însă pe ce pun preț este sensul în cuvânt.

Polifonic: E foarte clar pentru toată lumea care a ascultat măcar o piesă de-ale tale că există o bază foarte bine sedimentată de poezie care se ascunde în piesele tale. Care ar fi patru-cinci trupe/artiști care te-au influențat să scrii muzică și versuri în linia aceasta?

Paul: Sunt un căutător de sens în piese. Îmi place când găsesc în piese mai mult decât gânduri și cuvinte așa, doar ca să fie. Am crescut din liceu cu Alternosfera, urmând mai apoi Luna Amară și Byron. De atunci mi-am conturat limbajul, nu am urmat vreo traiectorie clară, însă pe ce pun preț este sensul în cuvânt. 

Polifonic: O întrebare pe care am mai adresat-o, dar care îmi place în mod special pentru că o folosesc și ca mini secțiune de recomandări – Care 5 albume ai zice că ți-au schimbat viața, că te-au făcut să vezi lucrurile altfel?

Paul: Când am apucat hățurile muzicii mai cu spor, treaba asta a venit la pachet cu noi direcții muzicale. Într-o perioada foarte compresată de un an, am scris, am ascultat, am scris, am ascultat, încât ceea ce scrisesem înainte nu prea mai avea legătură cu ceea ce simțeam atunci, în acel prezent despre muzică. Toate astea au dus către noi direcții și noi gusturi. 

Uite 7 🙂 

Glen Hansard – This Wild Willing

Leprous – Pitfalls

Billie Marten – Writing of Blues and Yellows

Opeth – In Cauda Venenum

Matt Corby – Rainbow Valley

Ben Howard – Noonday Dream

Thrice – Horizons / East

„Din câte văd, industria are nevoie de oameni serioși și puși pe treabă și cu noi viziuni.”

Polifonic: Ce crezi că ar trebui să se întâmple ca muzica acesta underground să fie mai bine reprezentată & mai prezentă în peisajul muzical românesc?

Paul: Cred că ține de noi să ne facem treaba cât mai bine, cât de bine putem și într-o manieră cât mai profesionistă. Din câte văd, industria are nevoie de oameni serioși și puși pe treabă și cu noi viziuni. 

Polifonic: Și un gând de final – hai să facem un arc peste timp și să ne uităm cinci ani în viitor – unde vezi proiectul acesta peste timp? 

Paul: Ahhh. La orice milestone al proiectului îmi pun challenge-uri sau puncte de atins. E mai palpabil când o gândești în checkpoint-uri, de exemplu, la începutul anului mi-am propus ca proiectul să ajungă măcar în cele mai importante orașe din țară (ceea ce s-a întâmplat). După acest turneu, am vrut ca proiectul să treacă de plafonul de 200 de monthly listeners pe spotify, țelul fiind 1000, acum avem 1600-1700, ceea ce e awesome. Peste 5 ani? Mi-e greu să vizualizez, însă cred că vor mai fi cel puțin două albume lansate, vom bifa venue-uri mai mari și îmi doresc să reușim să avem cântări în fiecare oraș din țară și să fie plin, așa cum fac trupele mari din alternativ azi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *