Interviu

Interviu | Alexu Spătaru (Alexu and the Voices Inside): „Aș prefera să luăm cu toții un moment și să nu uităm de magia muzicii, care este de neprețuit.”

Prin vara anului 2018, găsesc pe facebook absolut întâmplător o piesă Alexu and the voices inside. Nu îl știam, și mi-a plăcut. Ne-am auzit după la telefon, am vorbit diverse, și a rămas ca el să vină în toamna lui 2018 la Iași la Sofar să ne și cunoaștem oficial. A venit la Sofar, dar fix atunci aveam să plec la un concert și am ratat întâlnirea. A fost un joc de-a șoarecele și pisica destul de lung până să ne vedem și să ne cunoaștem oficial, dar și după ce ne-am văzut am știut că e ceva acolo, mai ales că ne-a legat dragostea comună pentru pop-punk și Blink 182. În ce urmează mai jos, Alexu Spătaru, vocea și sufletul formației Alexu and the Voices Inside, a lăsat puțin munca de studio deoparte, și a dar curs întrebărilor mele.

Polifonic: Ai pornit proiectul „Alexu and the voices inside” acum ceva vreme, ai scos o serie de single-uri, vreo trei materiale full sau EP, ai adunat în jurul tău și o formație. Povestește-mi, te rog, cum a început toată povestea „Alexu and the voices inside”.

Alexu: O, da, toată nebunia a început de prin vara lui 2016, atunci când eram prin Germania cu planuri de emigrare. Veneam acasă de la studii, unde mă aștepta o chitară vai-steaua-ei, unde îmi așezam toate gândurile de atunci. Într-o zi m-am supărat, și am decis să mă întorc acasă. Nu înainte de a îmi cumpăra pedala asta de looping dintr-un magazin de muzică din orașul Munich. Un an mai târziu, iunie 2017, lansam primul meu disc, ‘23 Minutes of Fame’, puternic inspirat de albumul ‘O’, de la Damien Rice. Fast-forward în 2023, îmi amintesc cum m-am întors, cu gândurile și ambiția de a goni pe autostradă, fără limită din viteză, însă, am uitat că în România nu avem prea multe autostrăzi, și mai trebuie să treci și prin localități cu 50 km/h, poate chiar să stai la coadă la Comarnic. (localitate f cunoscută pe DN1, ruta Brașov – București). 

„Ideea de formație mereu a fost acolo undeva în aer, și mă bucur ca am făcut acest pas.”

Polifonic: Știu din câteva conversații pe care le-am avut de-a lungul timpului că îți doreai să fii un fel de Ed Sheeran/Damien Rice, singur, cu o chitară și multe lucruri de spus. Cum a fost adaptarea la ideea de formație? 

Alexu: Da, cred că am spus asta de multe ori, am fost captivat peste măsură de magia looping-ului, de armonii și voci suprapuse, lucru ce până și în ziua de azi înseamnă foarte mult pentru mine. De acolo au pornit toate vocile interioare. Ideea de formație mereu a fost acolo undeva în aer, și mă bucur ca am făcut acest pas, cred cu tărie că bucuria micilor victorii merită trăite mai mult în echipă. 

Polifonic: Ai scris muzică în limba engleză predominant, dar și în limba română, în cel mai recent material lansat. În ce limbă îți găsești cel mai ușor cuvintele? 

Alexu: Hehe, de ceva timp deja cred că mi-am păcălit creierul deja să gândească versurile în limba română, de la forma lor inițială. Atunci când ideile vin, și înregistrezi în primă-fază acel mumble-jumble de nedescris, evident, este mai ușor să-ți găsești cuvintele în limba în care ai ascultat muzică ca adolescent, muzica care te-a format, aceea find clar limba engleză dar nu uitați, că în viață e ca în viață, și pentru a te face deplin înțeles, este important să scrii în limba maternă. A fost un lucru ce nu l-am acceptat ușor, însă în final, a meritat. 

Polifonic: Ce te inspiră cel mai mult să scrii/compui? AI un loc anume unde îți găsești inspirația, sau o perioadă anume? 

Alexu: Pffu, greu de răspuns aici, dar aș spune că experiențele din viață mă inspiră cel mai mult. De asta încerc să trăiesc viața cât mai mult, oricât de clișeic ar suna asta. În primii ani, muzica a avut un rol terapeutic, de asta există o mare șansă să te întristezi dacă vei căuta Alexu and the voices inside pe Spotify, însă acum văd lucrurile total diferit, iar în muzica ce va urma, vreau să inspir oamenii din jurul meu chiar să se bucure de moment. De data asta și pe un ritm mai alert. 😀

Polifonic. Ce trebuie să facă un artist ca să se mențină relevant în peisajul artistic din România?

Alexu: Nu știu dacă sunt neapărat în poziția să răspund la această întrebare, dar aș recomanda să fie cât mai sinceri cu ei înșiși, și desigur, să nu le fie frică. De nimic. Cred că publicul e atras de acest feeling. E un lucru ce mi-l repet și eu mie constant. Poate să ne ascultăm mai des vocea interioară, wink wink

„Trăim vremuri unde nu mai contează neapărat ce faci, dacă nu este promovat super bine.”

Polifonic: Știm foarte bine că trupele din underground investesc foarte mult timp în activitățile conexe muzicii (promovare, design, booking). Cât de mult timp vă mănâncă activitățile acestea? Mai mult vă încurcă, sau vă ajută?

Alexu: O întrebare foarte bună, personal aș spune că ajută, însă din păcate mulți artiști se ocupă de asta singuri, până când reușesc să formeze o echipă în jurul lor, pentru a le prelua din aceste sarcini. Trăim vremuri unde nu mai contează neapărat ce faci, dacă nu este promovat super bine. Din punct de vedere artistic, mi se pare oribil, chiar mă gândeam câte idei creative se pot pierde în general, pentru că acum e mai important să faci… nu știu, un TikTok dansând de la repetiții. Horror. Ok Boomer, go home, dar chiar cred asta. Aș prefera să luăm cu toții un moment și să nu uităm de magia muzicii, care este de neprețuit. 

Polifonic: Să zicem că tu ești vocalistul unui supergroup internațional. Care ar fi ceilalți membri pe care i-ai alege, la ce instrumente, și de ce? Cum ți-ai numi proiectul?

Alexu: Tom DeLonge – chitară, Matt Corby – chitară și backing vocals, bass – Victoria de Angelis – și tobe – George Bedford Daniel. Vă invit să îi urmăriți pe fiecare în parte, sper să descoperiți ceva cel puțin interesant. 

Polifonic: Și dacă tot am ajuns aici, ce formații din România ultimilor ani te-au impresionat cel mai mult cu materialele pe care le-au scos?

Alexu: Aș recomanda oricând albumul de debut al Valeriei Stoica, orice de la Lucia: felicitări ei și producției din spate, totul este făcut super profi – iar ffffoarte recent am descoperit-o pe Dora Gaitanovici și trupa ei, cu albumul Descântec, album după care nu mă omor, trebuie să fiu sincer, tema oarecum folclorică nu este pentru mine neapărat, dar LIVE… s-a terminat șmecheria, fraților! S-a închis la non-stop, cum se zice. Totul este executat perfect, iar vocea ei este… next level. Vă recomand din suflet să mergeți să ascultați în concert, iar dacă nu vă place, vă dau eu banii pe bilet. Lucru prea puțin probabil să se întâmple. Chiar sunt buni. 

Polifonic: Ce mai pregătiți pentru viitorul mai mult sau mai puțin apropiat? Se întrevede un album nou la orizont?

Alexu: Lucrăm deja la mai multe demo-uri, câteva se conturează deja frumos, însă pentru următorul disc nu mă grăbesc absolut deloc, o să iau tot timpul necesar să scriu și să înregistrez discul care să îmi placă cel mai mult de până acum: catchy & upbeat. 

Polifonic: Și ultima întrebare e mai degrabă o provocare: alcătuiește-mi un scurt playlist de 10 piese românești esențiale pe care le-ai pune într-un time-capsule care se va deschide peste 150 de ani.

Alexu: Wow, ți-am zis că mi-ai dat greu, dar să vedem:

  1. om la lună – Liniștea
  2. Deliric – Independent
  3. Toulouse Lautrec – De Ce Trec Norii?
  4. Nicu Alifantis – ce bine că ești
  5. Vița de Vie – Praf de Stele
  6. Deliric – Fraiere
  7. Eyedrops – Hei
  8. Robin and The Backstabbers – aUGUda! #nuparcati #garaj
  9. The Mono Jacks – 1000 de da
  10. om la lună – Pace

Foarte greu de ales, mențiuni speciale: Continuum – Lucia & byron, Luna pe piele – Paul Tihan.