Interviu | Andrei Hațegan: „Aș vrea ca atunci când lumea dă play de pe Marte să spună – ia uite mă, ce muzică mișto făceau ăștia pe pământ. Și aș vrea mult să fiu și eu prezent la acel moment.”

Andrei Hațegan este unul din compozitorii mei preferați din alternativul românesc, care, de douăzeci de ani tot surprinde cu piese care mai de care mai superbe, cu proiecte cu adevărat indie în peisajul nostru muzical unde mai rar găsești oameni să rămână atât de fideli unei linii de compoziție, și este unul din oamenii care a stat la baza muzicii ăleia „ca afară” ce s-a auzit prima oară la noi, când prin 2009 a lansat alături de The Amsterdams albumul „Adolessons” (despre care am scris aici) unul dintre cele mai bune albume lansate vreodată în muzica românească. Am vorbit despre The Amsterdams, We Singing Colors, FOMYO, alte proiecte, planuri de viitori, regrete, bucurii și am concluzionat cum nu se putea mai bine. Vă invit să intrați în povestea aceasta, că tare frumos a ieșit!

Polifonic: Îmi face o deosebită plăcere să fac acest interviu cu tine, pentru că ești omul care în accepțiunea mea este sinonim cu alternativul românesc „ca afară” de la noi, fiind primul pe care l-am văzut live, și primul care l-am văzut la TV într-un clip care arăta în cel mai frumos & hipsteresc fel posibil, lucru la care am tins multă vreme. Sigur și tu ai pornit de undeva cu asta, așa că dă-mi voie să te întreb – cum a început toată povestea asta muzicală a ta, și care sunt artiștii sau trupele care te-au influențat cel mai mult în carieră?

Andrei Hațegan: Plăcerea este reciprocă 🙂 și recunosc că unele din întrebări îmi sunt familiare din interviurile pe care le fac și eu, dar tu le exprimi mult mai bine. Povestea e relativ simplă, ca în cazul multor copii / adolescenți, care cresc oarecum mai mult sau mai puțin înconjurați de muzică. Unchiul Gică din Iași (Păcurari) avea un magnetofon și la un moment dat ne-a tras și nouă niște casete, noi aveam doar un casetofon, Tento cred că se numea, rusesc. Ce țin minte de acolo dintre piese, erau câteva de la Michael Jackson, ceva Beatles și parcă și Bon Jovi, dar sigur erau mai multe. Apoi, a mai fost un moment la fel, undeva între 8-12 ani cred, când mă plimbam prin parcul Voievozilor cu bicicleta și dintr-un balcon răsuna Army of Lovers, cu piesa Obsession, care cumva era în heavy rotation pe atunci la radiouri și televiziuni. A fost cel mai frumos moment posibil, am oprit mersul pe bicicletă și am ascultat și am simțit o mare bucurie auditivă, greu de descris. Cred că e și din cauză că aveam auzul mai fin, organul de ascultare mai integru, așa cum îmi aduc aminte și sunetul pașilor pe asfalt, îmi alegeam adidașii în funcție de cum sunau când călcam pe asfalt, pe atunci. Apoi, mai erau serile în care în spatele blocului, (zona Alexandru – Dacia, unde am crescut în Iași) la fel, duduia din balcoane și boxe scoase pe geam Lambada, Snap sau Ace of Base. Apoi a venit prima chitară rece, luată de taică-miu, nu știu dacă i-am cerut-o sau nu. Cred că voia să mă înscrie la Palatul Copiilor la ceva cursuri – aveam de ales între carting, italiană și chitară. La carting, știu că trebuia să aduci benzină de acasă sau s-o plătești și am zis pas, la italiană chiar am fost de vreo 2 ori dar nu s-a lipit (am o deficiență în a învăța în mod organizat), așa că am mers la chitară, la domnul profesor Doru Șușerea. Am făcut doar câteva ședințe aici, am prins câteva acorduri, nu înțelegeam cum una dintre colege avea degetele atât de subțiri și lungi și putea prinde toate acordurile alea, în timp ce domn profesor o făcea mult mai rapid cu degetele mai butucănoase. Deficient fiind de learning, m-am retras singur acasă cu chitara și am început ușurel să zdrăngăn pe cele câteva acorduri, dar relativ repede am început să compun primele idei. De acolo, anii au trecut, iar abia spre final de liceu, început de facultate, am început să reiau ideea de formație. Așa că am făcut Lunchbox, care a fost o aventură scurtă, câteva live-uri, câteva coveruri, un concert în deschidere la Klass la Teatrul de Vară, dar looking back – pare totul o ceață și mă întreb ce tupeu aveam să mă urc pe scenă atât de nepregătit. La fel, în materie de booking – știu că m-am dus cu un prim demo direct la sediul Institutului Francez și am zis că am o trupă și vreau să cântăm la Fête de la Musique, așa am ajuns la concertul Klass. Printre coverurile pe care le aveam atunci în program – Radiohead – High & Dry, Incubus – Wish you were here sau Coldplay – In my place. Asta ca să punctez și influențele din perioada aia și ce aveam în cap. Ah, și am uitat să zic că am încercat să fiu basist într-o trupă de black metal tot în Iași pentru scurt timp, dar deja mă lungesc.

Îmi place să presar fragmente de inspirație în versuri, clue-uri, mici puzzle-uri, care sper mult să fie deslușite de ascultători.

Polifonic: Din multele piese pe care le-ai scris, există vreo piesă a ta cu o poveste aparte din spatele versurilor, ceva care te-a marcat în mod deosebit?

Andrei Hațegan: Sunt prea multe, în același timp, în spatele fiecăreia e o faptă, o imagine sau un gând, mai profund sau mai lax, mai random sau mai premeditat. De exemplu, Coalmine de la The Amsterdams e inspirată de mineriadă, dar prin prisma unei povești de-a unui coleg de clasă din liceu, despre unchiul lui bărbos care a fost bătut de mineri. Taking care of Anna e inspirată parțial de niște misheard lyrics de la Strokes combinată cu fragmente de poveste din filmul In the name of the father, Country Hoiliday – bazată pe vibe-ul din As good as it gets. Apologies face referire și la Nirvana și relația mea cu trupa asta, dar idee de bază a fost generată de un accident de mașină, întâmplat în realitate.

Sunset, cel mai nou single We Singing Colors are și el multe plimbări plăcute în spate și un moment de claritate, știu exact cum versurile mi-au venit într-o seară la apus pe malul lacului Herăstrău, iar Nomad e când am realizat că am o fire plimbăreață și că nu-mi voi găsi prea ușor locul în lume.

La FOMYO am mers mult pe angoase relaționale, presărate cu amintiri, dar și mult optimism, în special la cea mai nouă, Out of the dark.

Cred că, de fapt, îmi place să presar fragmente de inspirație în versuri, clue-uri, mici puzzle-uri, care sper mult să fie deslușite de ascultători. Mi se întâmplă de multe ori când scriu să plec pe o idee și mă trezesc în final că ajung la cu totul altceva și asta-mi place mult. Poate e inconsistență, dar e felul meu de a fi, poate e beție de cuvinte, dar e și șahul dat publicului, de la care aștept următoarea mutare.

Recunosc că atunci mă enervam când veneau mici comentarii răutăcioase că ne inspirăm prea mult de afară. Acum i-am iertat pe toți.

Polifonic: Cum te simți când te uiți în urmă la primele piese pe care le-ai scris? Le-ai mai cânta azi?

Andrei Hațegan: Sincer, da, le-aș mai cânta și-mi plac în continuare foarte mult. Sunt un fel de hoarder muzical, nu mă pot debarasa de piesele compuse. Petrolize all mice, întotdeauna o plăcere să o cântăm live. Însă acum recunosc și mai mult influențele din fiecare, atunci parcă totul era în aer și nici nu ne dădeam seama cât de mult ne lăsam inspirați de cei pe care-i admiram, fie că e vorba de Arcade Fire, Franz Ferdinand, Bloc Party sau Wolf Parade. Recunosc că atunci mă enervam când veneau mici comentarii răutăcioase că ne inspirăm prea mult de afară. Acum i-am iertat pe toți. Cât despre primele piese We Singing Color, mi-e dor să mai cântăm Martini sau Unhurt, de pe primul album.

Vreau să las ad-hoc-ul și presiunea să lucreze, să văd unde duce totul. Nu-mi plac strategiile și temele făcute foarte bine de acasă, fapt care vine și cu multe rele la pachet, se înțelege.

Polifonic: Ai avut vreodată o revelație muzicală – un moment în care ai simțit că ai descoperit cine ești ca artist?

Andrei Hațegan: De obicei mi se întâmplă chestia asta la studio, sau în liniștea nopții, atunci când sunt singur cu chitara și laptop-ul, dar și de multe ori pe scenă – au fost foarte multe momente în care fiind în unul din cele 3 locuri mi-am zis – ăsta sunt și asta aș vrea să fac cât trăiesc, nu trebuie să mă las niciodată. Îmi plac mult challenge-urile, poate de aia las unele lucruri neorganizate, de la setlist-ul de live, la unele versuri neterminate până în ziua de studio. Vreau să las ad-hoc-ul și presiunea să lucreze, să văd unde duce totul. Nu-mi plac strategiile și temele făcute foarte bine de acasă, fapt care vine și cu multe rele la pachet, se înțelege.

Se fac 20 de ani de The Ams. Nu am fost niciodată genul festivist, dar cred că vom puncta momentul prin muzică – am tras prima noastră piesă în română. Cine ar fi crezut? Visul americano – englezesc s-a întors acasă.

Polifonic: Dacă am calculat eu bine, sunt 20 de ani de când a început proiectul The Amsterdams, și pe parcurs ai mai tot fost implicat în multe altele – We Singing Colors, Fomyo, After What. S-a întâmplat vreodată în toți acești ani să scrii un cântec pe care ai regretat ulterior că l-ai lansat?

Andrei Hațegan: Da, se fac 20 de ani de The Ams. Nu am fost niciodată genul festivist, dar cred că vom puncta momentul prin muzică – am tras prima noastră piesă în română. Cine ar fi crezut? Visul americano – englezesc s-a întors acasă. Momentan discutăm detaliile clipului. We Singing Colors și FOMYO au venit ca debușeuri, cred că e din cauza minții de producător / compozitor, mai degrabă. Mie îmi vin de multe ori idei care mi se pare că s-ar potrivi Irinei Rimes sau lui Type O Negative, dar sfârșesc prin a le face cu unul din proiecte. Așa că atunci când am pus mâna mai apăsat pe chitară rece am scos multe piese cu We Singing Colors. Involuntar vocea mi s-a mai edulcorat și am început să fiu mai soft și în abordarea The Amsterdams probabil. After What a fost un episod cam de un an, în care alături de Gopo (Victor Moise – The Moood / Moses) am încercat, la inițiativa lui, să facem ceva, care oricum o dădeam, semăna a el, dar cu un touch de la chitara mea electrică, care vira un pic spre indie / folko / postpunk. Mi-au plăcut mult piesele, am avut și câteva live-uri interesante.

Polifonic: Într-o epocă dominată de algoritmi și streaming, cum rămâi autentic ca artist?

Andrei Hațegan: Recent am citit o postare pe FB care m-a pus un pic pe gânduri. Despre cum încearcă milenialii să copieze trendurile generației Z. Sunt momente când zic că închid de tot social media și mă orientez total pe natură, dar a doua zi îmi dau seama că e printre singurele mijloace care mi-au mai rămas, ca promovare. Nu prea ai cum să nu cazi în capcana – fac și eu asta – așa că uneori sunt mai mult postac decât artist – dar încerc s-o țin constant pe muzică, să nu divaghez prea mult, prin rețete de mâncare, intimități fără sens sau cioace. Iarăși, vine cu un minus, pentru că algoritmul încurajează fix cringioșeniile – deci până nu ieși din zona de confort, rămâi în apa călduță a postărilor strict muzicale. Nu e săptămână în care să nu mă gândesc că, gata, îmi fac podcast, gata, încep să postez mizerii pe TikTok, dar ceva mă reține.

Sincer, aș vrea să fiu primul om care are 3 proiecte plăcute urechii măcar din micul nostru univers local.

Polifonic: Care este diferența dintre Andrei Hațegan de la The Amsterdams, cel de la We Singing Colors și cel de la FOMYO? În ce mod (te) explorezi în fiecare proiect?

Andrei Hațegan: În The Amsterdams am ținut foarte mult ca fiecare să aibă partea sa importantă, era o democrație aproape perfectă, chiar dacă ne mai contram, dar fiecare își făcea numărul. La We Singing Colors am convenit ca eu și Roxana să trasăm direcțiile, indiferent cu cine am colaborat, iar la FOMYO încerc să fac totul de unul singur, iar până acum am lucrat cu Alexandru Ioniță ca producător. Cert e că la toate țin enorm, pentru că e o parte din mine în fiecare, chiar dacă le rotesc în funcție de priorități și disponibilitatea colegilor. Sincer, aș vrea să fiu primul om care are 3 proiecte plăcute urechii măcar din micul nostru univers local 🙂 ca să înțelegi la ce taskuri imposibile mă supun. Sunt eu peste tot, dar în doze diverse în fiecare proiect – îmi place energia Ams la fel de mult ca poezia cu chitara la subraț de la Fomyo sau WSC.

Polifonic: Ce ți-ai dori să rămână din muzica ta peste 50 de ani?

Andrei Hațegan: Nu știu dacă pot controla asta, dar aș vrea ca atunci când lumea dă play de pe Marte să spună – ia uite mă, ce muzică mișto făceau ăștia pe pământ. Și aș vrea mult să fiu și eu prezent la acel moment.

Polifonic: E un exercițiu care îmi place mie foarte mult, și pentru asta îl voi face și cu tine: dacă ar fi să îți faci un supergroup cu muzicieni români autohtoni, pe cine ai alege, unde pe scenă și de ce?

Andrei Hațegan: Îmi plac mulți oameni, în afară de cei cu care cânt deja. Pe Vladimir de la Robin & The Backstabbers sau Bazooka de la Moonlight Breakfast i-aș avea la tobe și la ce mai cântă ei, Mircea de la Claiming Apollo la chitară (doar pentru piesele hard rock :)), cu Oigan oricând la chitară totul sună mai bine. Știu ei de ce.

Polifonic: Există vreun vis muzical pe care nu l-ai împlinit încă?

Andrei Hațegan: Un album pe vinil sau un crowdsurfing la concertele mele, se înțelege.

Polifonic: Și ca să încheiem în cum trebuie: pe unde mai cânți în viitorul apropiat? Unde te mai vede lumea live, și în ce formulă?

Andrei Hațegan: La Guerrilla cu The Amsterdams în aprilie și pregătim ceva pentru mai cu We Singing Colors în vestul țării. Cred că vor mai apărea lucruri și cu FOMYO, după un prim concert fain pe 2025 întâmplat chiar săptămâna trecută în București.