Dragoste & dezastre & dragoste
“Dacă m-aș baza pe inspirație, probabil că nu aș mai scoate nimic niciodată” spunea Bogdan Tănăsescu, front-man-ul formației Rana cu puțin timp înainte să apară albumul Despre dragoste și alte dezastre, un moment definitoriu în viața uneo formații alternative din underground care și-a construit o identitate prin găsirea unei formule lirice puternice & eficiente.
Apărută acum zece ani în Pitești, trupa Rana s-a afirmat rapid pe scena alternativă din București și din marile orașe ale țării. Cunoscută pentru sound-ul său de rock altrenativ cu influențe indie, trupa reușește să combine energia brtă a chitarelor cu versuri introspective și vulnerabile, uneori extrem de tăioase. Textele lor explorează teme profunde & diverse, mergând de la anxietatea și căutarea de sens până la explorări timide ale dragostei de multe ori neîmpărtășită. Încă de la primele piese Rana apărute în online s-a văzut atenția pe care o acordau evitării oricărui clișeu detectabil în muzica pop, preferând oricând sinceritatea în detrimentul unui succes facil.
Când vine vorba de versuri, Bogdan Tănăescu scrie cu o intensitate poetică ce amintește de sensibilitatea și metaforele lui Nichita Stănescu, prin felul în care transformă trăirile interioare în imagini aproape abstracte, și asta este cel mai ușor vizibil în chiar albumul Despre dragoste și alte dezastre. De altfel, nu degeaba pe unul din materialele anterioare, trupa Rana a avut o piesă intitulată Nichita, un cântec care a devenit extrem de iubit de publicul lor. Atât în muzica trupei, cât și în poezia lui Nichita Stănescu, limbajul depășește sensul obișnuit al cuvintelor și creează o stare emoțională profundă, bazată pe simboluri și sugestii. Legătura dintre ele se vede mai ales în explorarea iubirii, a fragilității umane și a căutării identității printr-un discurs artistic introspectiv: “astăzi am timp să simt – să te caut/ în lumea mea imaginată de mai demult/ numai în ochii tăi am simțit să fiu/ cel pe care eu-l credeam pierdut/ aș fi putut să conduc/ toate drumurile, toate zborurile anulate/ cu gândul la tine/ aș fi putut să-ți scriu/ cele mai frumoase versuri din lume/ fără cuvinte.” (Chemical)
Versurile formației Rana reiau una dintre temele fundamentale din poezia lui Nichita Stănescu: iubirea. Imaginea „iubirea noastră se făcea / un petic de cer” amintește de felul în care poetul asociază sentimentul iubirii cu elemente ale universului (cerul, stelele, zborul) pentru a sugera depășirea limitelor concrete ale existenței unde iubirea devine o formă de evadare din timp și din realitatea obișnuită: deasupra apei/ atătea cuvinte/ odată cu stelele/ mi-ai spus că o pierd/ și împrumută-mi aripile/ și împrumută-mi aripile/ să zburăm/ să zburăm/ să zburăm.” (Să zburăm)
Finalul fragmentului schimbă însă registrul într-o direcție melancolică, apropiată de temele degradării și ale efemerității întâlnite în multe dintre poemele lui Nichita. „Acum doar o ramă / ruginită” sugerează rămășițele unei iubiri consumate, iar imaginile obiectelor abandonate („țigări aprinse și uitate / în ploaia de ieri”) creează o atmosferă de gol și memorie afectivă. Ca și în poezia lui Nichita Stănescu, cuvintele nu descriu direct durerea, ci o transformă în simboluri vizuale simple, dar încărcate emoțional, lăsând cititorul să simtă trecerea fragilă dintre iubire și pierdere.
De altfel, tot demesrul muzical-poetic al lui Bogdan Tănăsescu din aceste versuri se apropie de lirismul poeților șaizeciști români prin accentul pus pe interiorizare. Afirmația „Eu nu aveam / nevoie de iubire” este contrazisă treptat de nevoia profundă de regăsire prin celălalt, într-un mod asemănător poeziei lui Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, unde iubirea nu este doar sentiment, ci o formă de cunoaștere. Tema căutării repetate capătă valoare aproape ritualică și exprimă o neliniște, preocupată de relația fragilă dintre identitate, memorie și absență: “Dar am să te caut/ În toate viețile în care n-am crezut/ Am să te caut/ În toate oglinzile pe care le-am pierdut/ Am să te caut în mine/ Sigur a mai rămas ceva/ Sunt clipe pe care acum/ Le împart doar cu fereastra mea.” (Hermes)
Piesa care leagă cel mai bine albumul este “Parcă te știu de undeva” pentru modul în care adună și esențializează tot demersul muzical al albumului Despre dragoste și alte dezastre. Substratul combină tot ce au reușit cei trei zmei din această trupă mai bun – linii de bass complexe, o voce suavă & naivă, și o energie ritmică demnă de un show live pe care o resimți cu ușurință din mix.
Albumul acesta vine dintr-o zonă old-school, dar nu acela care s-a risipit și a tot apare periodic din ce în ce mai mimetic, ci dintr-un tip de școală veche unde au înțeles de la bun început că o piesă, un album, o carieră pornește de forța versurilor și încrederea că nu are cum să fie altfel decât bine.
